2016 cu miros de spitale în nări,
şi halate albe şi
teamă, multă teamă.
şi poate un pic de speranţă.
cu oameni plecaţi
departe, prea departe.
c-o bunică-minune care a prins aripi,
şi dor infinit.
cu visuri-njumătăţite
si copilărie făcută ghemotoc
şi-ascunsă în pod, lăngă păpuşi vechi,
să n-ajungă frica şi la ea.
2016, paradoxal, cu zâmbete
şi mulţumesc-uri din suflet
pentru oameni-lumină.
2016 spre sfârşit
cu rugă de linişte
şi atât.
E
perioada aia din an când sunt pline supermarket-urile, străzile, spitalele,
mall-urile şi, cu fiecare an, mai goale sufletele. E, de câţiva ani
încoace, perioada în care oamenii sunt mai frustraţi decât de obicei, când se
enervează stând la cozi interminabile la case, când nu prea mai au timp unii de
ceilalţi, prea prinşi fiind în alergătura asta de colo-colo. Şi e trist,
într-un fel, pentru că ar trebui să fie exact opusul, să fie o perioadă de
regăsire a ta şi a celor dragi, să ne desprindem într-un fel de alergătura asta
de fiecare zi, nu să o amplificăm, să surprindem esenţa lucrurilor ăstora mici,
nu să se transforme toate într-un kitsch frumos colorat.
Mie-mi plac Sărbătorile astea de iarnă şi mai
mult decât Crăciunul în sine, perioada asta de dinainte, dar la noi Crăciunul avea altă
semnificaţie, era ziua aia când ne strângeam toţi şi ne bucuram, unii cu alţii,
unii de alţii. Când nu ştiam unde să fiu mai repede, în bucătărie unde mirosea
a cozonaci făcuţi de bunica sau de mama, sau în camera unde se auzea zgomotul
meu preferat, de trosnet de lemne pe fundal de poveşti de bunic drag. Când eram
şi mai mici de atât, alergam şi noi, ca oamenii mari, dar nu de la un magazin la
altul, ci fuga-fuguţa pe deal să ne dăm cu sania, deşi abia ne mişcam cu alea
trei rânduri de haine pe noi cu care ne înfofoleau ai noştri, nu cumva să răcim
şi-apoi veneam acasă, uzi din cap până-n picioare, şi toate hainele ajungeau
direct pe sobă şi noi în pat, cu şosetele alea groase şi cu o cacao cu lapte
fierbinte. Şi ne dezmeticeam puţin, venea 23 şi fugeam la colindat, pe străzile
alea pline de copii care cântau din tot sufletul, spre deosebire de acum când,
în Târgovişte cel puţin, nu prea mai vezi copii colindând sau dacă vin, zic
trei versuri amărâte dintr-un colind, să fugă apoi acasică la căldură. Şi credeam
în Moş Crăciun, am crezut câţiva ani buni, dar mare mi-a fost bucuria şi când
m-am transformat eu în Moş Crăciun, când am văzut că pot să scriu eu felicitări,
cu gânduri bune pentru ai mei dragi, să le mulţumesc pentru anul ce-a fost şi
pentru tot ce mi-au fost ei în anul ăla. Şi cea mai frumoasă amintire legată de
un cadou e un brăduţ împodobit pentru bunicii mei, primul lor brăduţ, iar
bucuria aia sinceră, autentică, a fost de departe cel mai frumos cadou pe care
l-am primit eu vreodată şi încă-mi ţine de cald emoţia de atunci, mi-e cadou
permanent de la an la an.
Anul
ăsta e primul Crăciun fără bunica şi parcă e mai puţin Crăciun, căci o caut în
orice lucru şi nu o găsesc şi apoi îmi amintesc că-n mine ar trebui s-o caut,
nu în lucruri, că acolo am promis c-o să o ţin, dar sunt unele perioade când
abia te mai găseşti pe tine în golul ăla de lipsă de oameni iubiţi, darămite pe
alţii. În rest, mă bucur de Sărbători ca-nainte, de simplitatea şi liniştea aia
din ele şi mă-ntreb cum coexistă atât de multă fericire cu atât de mult dor în
aceeaşi perioadă şi-mi dau seama că de fapt asta e magia Crăciunului, nu
clişeele alea din melodii şi panouri publicitare de prin oraşele mari. Să vă
fie Crăciunul cu bucurie şi emoţie care să ţină tot anul, iar 2016 să plece cât
mai repejor şi să vină 2017 cu linişte, cu timp de noi şi de ai noştri şi cu o
ierarhizare nouă a lucrurilor care chiar contează, pentru fiecare dintre noi.
<3 minunat!
RăspundețiȘtergereMulţumesc din sufleeeet! <3
Ștergere