Mi-e
dor de Paştele la ţară, de Paştele copilăriei. Acolo toată bucuria Sărbătorii
pare o reflecție a bucuriei fiecăruia, a bunicilor care vopsesc copacii în
alb, adunaţi în faţa porţilor şi spunând poveşti, poate de când erau ei cei care ascultau
poveştile și a copiilor care se duc la Biserică şi ţin în mâinile lor micuţe
florile alea colorate, adunate de prin grădini, care miros a copilărie şi după ce se dau pe sub masă uită de
hăinuţele noi şi fug pe uliţe râzând cu
gura până la urechi şi pare că lumina e toată în ei şi-acum aleargă să o
împartă pe la porţi. Şi oamenii le primesc lumina şi le dau înapoi iubire,
poate iubire amestecată cu dor de ei-copii. Aşa arată Paştele la ţară şi
miroase a cozonaci şi cacao cu lapte, a narcise şi liliac, a iarbă tăiată şi
pămănt, când stai culcat pe iarba din spatele casei şi te gândeşti c-ai putea
să stai toată viaţa acolo şi nu ţi-ar părea rău. Şi apoi vine sâmbătă seara şi
e slujba Învierii şi e momentul ăla pe care îl iubesc, când se stinge lumina şi
sunt câteva secunde de linişte, de tăcere în întuneric, iar apoi se împarte
lumina şi te uiţi în ochii tuturor şi pare că oamenii ăia o să ia lumina şi o
să o pună direct în suflet, aşa de liniştiţi şi calzi îi găseşti în fiecare
weekend când te duci la ţară şi te rupi un pic de oraş. Şi apoi pleacă acasă şi
luminează uliţele cu lumina primită şi cu şoaptele lor, de parcă e prea mult
frumos în jur ca să-l deranjeze cu zgomote inutile şi pare că sunt cu ei şi cei
care nu mai sunt de fapt, sunt tot în lumina aia pe care o duci acasă, unde au rămas şi ei. Acasă şi în tine. Sau poate aşa se vedea lumea pitită în spatele fustei bunicii, filtrată prin iubirea ei de lume şi de tine, nepotul ăla mic şi curios, care credea că satul e toată lumea şi iubirea ei tot ce ţine lumea întreagă. ♡
Dac ă m-ar întreba cineva care a fost cel mai fericit moment din viaţa mea, aş închide ochii şi aş spune zâmbind că toate momentele pe care le-am petrecut la ţară, în satul copilăriei mele, sub ochii plini de iubire ai bunicilor mei, absolut toate, sunt cele mai frumoase. Revelaţia asta cu fericirea am avut-o eu prima dată pe la vreo cinci ani, tot în curtea bunicilor, după o zi întreagă de joacă, morfolită şi cu zâmbetul până la urechi, când mi-am dat seama că tot ce fac eu în preajma lor e să râd. Şi ştiam eu că oamenii care râd aşa, cu tot sufletul şi cu „toţi ochii ” , trebuie să fie tare fericiţi. Acum, că stau să mă gândesc, nici n-aveam de ce să nu fiu fericită. Copil cuminte n-am fost, nici pe departe, ba ai mei chiar se supărau destul de des, da ’ venea mereu replica aia salvatoare a bunicilor, „lasaţi copilul în pace, că la noi poa ’ s ă facă tot ce vrea ea, fericită să fie. Acasă vedeţi voi ce faceţi, da ’ la noi în curte, copilu’ să facă ce vrea”. Şi aşa am ş
Comentarii
Trimiteți un comentariu