Treceți la conținutul principal

Linişte ♡




                Mi-e dor de Paştele la ţară, de Paştele copilăriei. Acolo toată bucuria Sărbătorii pare o reflecție a bucuriei fiecăruia, a bunicilor care vopsesc copacii în alb, adunaţi în faţa porţilor şi spunând poveşti, poate de când erau ei cei care ascultau poveştile și a copiilor care se duc la Biserică şi ţin în mâinile lor micuţe florile alea colorate, adunate de prin grădini, care miros a copilărie şi după ce se dau pe sub masă uită de hăinuţele  noi şi fug pe uliţe râzând cu gura până la urechi şi pare că lumina e toată în ei şi-acum aleargă să o împartă pe la porţi. Şi oamenii le primesc lumina şi le dau înapoi iubire, poate iubire amestecată cu dor de ei-copii. Aşa arată Paştele la ţară şi miroase a cozonaci şi cacao cu lapte, a narcise şi liliac, a iarbă tăiată şi pămănt, când stai culcat pe iarba din spatele casei şi te gândeşti c-ai putea să stai toată viaţa acolo şi nu ţi-ar părea rău. Şi apoi vine sâmbătă seara şi e slujba Învierii şi e momentul ăla pe care îl iubesc, când se stinge lumina şi sunt câteva secunde de linişte, de tăcere în întuneric, iar apoi se împarte lumina şi te uiţi în ochii tuturor şi pare că oamenii ăia o să ia lumina şi o să o pună direct în suflet, aşa de liniştiţi şi calzi îi găseşti în fiecare weekend când te duci la ţară şi te rupi un pic de oraş. Şi apoi pleacă acasă şi luminează uliţele cu lumina primită şi cu şoaptele lor, de parcă e prea mult frumos în jur ca să-l deranjeze cu zgomote inutile şi pare că sunt cu ei şi cei care nu mai sunt de fapt, sunt tot în lumina aia pe care o duci acasă, unde au rămas şi ei. Acasă şi în tine. Sau poate aşa se vedea lumea pitită în spatele fustei bunicii, filtrată prin iubirea ei de lume şi de tine, nepotul ăla mic şi curios, care credea că satul e toată lumea şi iubirea ei tot ce ţine lumea întreagă.  ♡


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

O lume-ntreagă într-o bunică

            Dac ă m-ar întreba cineva care a fost cel mai fericit moment din viaţa mea, aş închide ochii şi aş spune zâmbind că toate momentele pe care le-am petrecut la ţară, în satul copilăriei mele, sub ochii plini de iubire ai bunicilor mei, absolut toate, sunt cele mai frumoase. Revelaţia asta cu fericirea am avut-o eu prima dată pe la vreo cinci ani, tot în curtea bunicilor, după o zi întreagă de joacă, morfolită şi cu zâmbetul până la urechi, când mi-am dat seama că tot ce fac eu în preajma lor e să râd. Şi ştiam eu că oamenii care râd aşa, cu tot sufletul şi cu „toţi ochii ” , trebuie să fie tare fericiţi. Acum, că stau să mă gândesc, nici n-aveam de ce să nu fiu fericită. Copil cuminte n-am fost, nici pe departe, ba ai mei chiar se supărau destul de des, da ’ venea mereu replica aia salvatoare a bunicilor, „lasaţi copilul în pace, că la noi poa ’ s ă facă tot ce vrea ea, fericită să fie. Acasă vedeţi voi ce faceţi, da ’ la noi în curte, copilu’ să facă ce vrea”. Şi aşa am ş

Crăciun şi final de an

2016 cu miros de spitale în nări, şi halate albe şi teamă, multă teamă. şi poate un pic de speranţă. cu oameni plecaţi departe, prea departe. c-o bunică-minune care a prins aripi, şi dor infinit. cu visuri-njumătăţite si copilărie făcută ghemotoc şi-ascunsă în pod, lăngă păpuşi vechi, să n-ajungă frica şi la ea. 2016, paradoxal, cu zâmbete şi mulţumesc-uri din suflet pentru oameni-lumină. 2016 spre sfârşit cu rugă de linişte şi atât.   E perioada aia din an când sunt pline supermarket-urile, străzile, spitalele, mall-urile şi, cu fiecare an, mai goale sufletele. E, de câţiva ani încoace, perioada în care oamenii sunt mai frustraţi decât de obicei, când se enervează stând la cozi interminabile la case, când nu prea mai au timp unii de ceilalţi, prea prinşi fiind în alergătura asta de colo-colo. Şi e trist, într-un fel, pentru că ar trebui să fie exact opusul, să fie o perioadă de regăsire a ta şi a celor dragi, să ne