Treceți la conținutul principal

Linişte ♡

          Vine Paştele şi se simte, iar sunt oraşele si supermarket-urile pline de oameni  prea obosiţi, prea grăbiţi, prea nervoşi. Mă opresc uneori, mă uit la ei şi mi-e teamă, un fel de frică amestecată cu părere de rău la gândul că trebuie să vină Paştele ca oamenii ăştia toţi să simtă că au un rost, să compenseze lipsa de cei dragi, frustrările de zi cu zi şi poate singurătatea cu fuga asta după nimicuri prin magazine. Paştele ar putea să fie perioada în care să ia fiecare o pauză, să-şi cautea liniştea, dar e greu şi dureros tare de tot să-ţi faci timp să te uiţi în tine, după linişte trebuie să scormoneşti mult, să zgârii în sufletul ăla oricum peticit de-atâta amar de vreme, să-ţi dai jos măştile şi să rămâi tu cu tine, aşa cum ştii că eşti când nu te-amesteci printre oameni şi te consolezi cu gândul că nu eşti tu singurul trist, ci eşti parte dintr-o nefericire generală. Şi apoi lumina. Liniştea vine când începi să te recunoşti şi regăseşti, să-nţelegi că în tine e bucuria Paştelui, că tot în tine o să-ţi ia cel mai mult să faci curăţenie generală, dar cu grijă, că acolo e fragil totul, că tot pentru sufletul tău trebuie să faci şi cele mai multe cumpărături, pe care tot cu bucăţi din tine le plăteşti: asumarea a ceea ce eşti pentru un pic de linişte, ceva iertare pentru legături pe care le-ai pierdut poate din teamă, poate din ipocrizie,  o mână de înţelegere în relaţia tu-cu-tine pentru autenticitate în relaţia tu-cu-ceilalţi. Şi cu toate astea vine şi lumina, fără să o mai cauţi în afară.



                Mi-e dor de Paştele la ţară, de Paştele copilăriei. Acolo toată bucuria Sărbătorii pare o reflectare a bucuriei fiecăruia, a bunicilor care vopsesc copacii în alb, adunaţi în faţa porţilor şi spunând poveşti, poate de când erau ei cei care ascultau poveştile, a copiilor care se duc la Biserică şi ţin în mâinile lor micuţe florile alea colorate, adunate de prin grădini, care miros a copilărie şi după ce se dau pe sub masă uită de hăinuţele  noi şi fug pe uliţe râzând cu gura până la urechi şi pare că lumina e toată în ei şi-acum aleargă să o împartă pe la porţi. Şi oamenii le primesc lumina şi le dau înapoi iubire, poate iubirea amestecată cu dor de ei-copii. Aşa arată Paştele la ţară şi miroase a cozonaci şi cacao cu lapte, a narcise şi liliac, a iarbă tăiată şi pămănt, când stai culcat pe iarba din spatele casei şi te gândeşti c-ai putea să stai toată viaţa acolo şi nu ţi-ar părea rău. Şi apoi vine sâmbătă seara şi e slujba Învierii şi e momentul ăla pe care îl iubesc, când se stinge lumina şi sunt câteva secunde de linişte, de tăcere în întuneric, iar apoi se împarte lumina şi te uiţi în ochii tuturor şi pare că oamenii ăia o să ia lumina şi o să o pună direct în suflet, aşa de liniştiţi şi calzi îi găseşti în fiecare weekend când te duci la ţară şi te rupi un pic de oraş. Şi apoi pleacă acasă şi luminează uliţele cu lumina primită şi cu şoaptele lor, de parcă e prea mult frumos în jur ca să-l deranjeze cu zgomote inutile şi pare că sunt cu ei şi cei care nu mai sunt de fapt, sunt tot în lumina aia pe care o duci acasă, unde au rămas şi ei. Acasă şi în tine. Sau poate aşa se vedea lumea pitită în spatele fustei bunicii, filtrată prin iubirea ei de lume şi de tine, nepotul ăla mic şi curios, care credea că satul e toată lumea şi iubirea ei tot ce ţine lumea întreagă. Paşte cu linişte, linişte din aia care îţi ţine de cald şi te face bine. ♡


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cumva Alive la Sfîrșitul nopții

Citesc de când mă știu și cititul e una dintre cele mai mari bucurii ale mele, încă de când eram mică și am descoperit că, pe de o parte, există o altă lume în care poți să te ascunzi oricând vrei tu și că, pe de altă parte, ca un iubitor avid de poveste, mi-am dat seama ce putere incredibilă au cuvintele și cum oamenii mari pe care îi admiram cel mai mult erau cei care aveau biblioteci pline de cărți și discursuri pline de poveste. Dar trebuie să recunosc că am citit mai mult literatură universală pentru că asta aveau ai mei în bibliotecă. Abia anul ăsta am descoperit eu literatura română contemporană, prin doi oameni cărora le-am citit întâi blogul și pe care i-am admirat din primele rânduri, Ana Barton și Petronela Rotar. Am primit (mulțumesc, Anca mea) și le-am citit ultimele cărți publicate în aceeași zi, despre cum a ajuns Pervazul Anei la sufletul meu am tot povestit, iar azi e despre Petro, despre Sfîrșitul nopții și un pic și despre Alive, cu sau fără ghilimele, fie că se r…

Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice

Azi, teatrul Metropolis,Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice.Sau, altfel spus, una dintre acele puține lecții-cadou care ți se oferă din când în când, ca să te întregească, să-ți pună la loc o bucățică de suflet care-ți lipsea. Am așteptat toată ziua să merg la teatru, la o piesă pe care-mi doream de ceva vreme să o văd, dar mi-am dat seama după primele două minute că nu o să fie o piesă de teatru, ci o lecție-cadou, cum ziceam. Am impresia, din când în când, că sunt lucruri pe care probabil nu am avea puterea să le trăim, așa că ele nu ni se întâmplă, dar, într-o formă sau alta, trebuie să le înțelegem, să fim conștienți de ele, să găsim o cale comună între viața noastră și traiectoria lor. Și piesa asta e fix în punctul acela, unde viața ta se întâlnește cu o altă viață, pe care o trăiesc alți oameni în lumea asta și pe care atunci, în momentul ăla, o simți și tu. Și ți se taie răsuflarea și e o emoție pe care o simți pentru o singură dată, acolo, în momentul ăla. Și se…

Ana-poveste şi Pervazul lui Dumnezeu

Pentru mine, decembrie vine în fiecare an cu mulţumesc-uri din suflet. Când trag linie spre final de an şi-n jumătatea cu lucruri care mi-au bucurat sufletul stau mereu oameni, întâlniri care adună atât de multă emoţie că tind să le fac o cămăruţă în suflet, să le dau numele oamenilor respectivi şi să-mi fac culcuş acolo din când în când, să nu uit ce norocoasă sunt că ni s-au intersectat cumva drumurile.                 Anul ăsta am cunoscut-o pe Ana Barton, care e numai poveste şi nu numai pentru că scrie cărţi, ci pentru că-n jurul ei e o lume întreagă, o lume construită atât de firesc, încât ai impresia, stând în jurul ei, că dacă faci puţină linişte, mai că auzi ce vor să zică omuleţii ăia pe care îi ţine în palme, să te aşezi lângă ei şi să le asculţi poveştile. Şi nu e prea greu pentru că Ana le dă glas tuturor şi face din istorioarele lor povestea ta, ca atunci când eram mici şi ne spuneau bunicii poveşti, iar noi auzeam doar începutul şi continuarea prindea co…