Treceți la conținutul principal

Crăciun şi final de an


2016 cu miros de spitale în nări,

şi halate albe şi

teamă, multă teamă.

şi poate un pic de speranţă.
cu oameni plecaţi
departe, prea departe.
c-o bunică-minune care a prins aripi,
şi dor infinit.
cu visuri-njumătăţite
si copilărie făcută ghemotoc
şi-ascunsă în pod, lăngă păpuşi vechi,
să n-ajungă frica şi la ea.
2016, paradoxal, cu zâmbete
şi mulţumesc-uri din suflet
pentru oameni-lumină.
2016 spre sfârşit
cu rugă de linişte
şi atât.


  E perioada aia din an când sunt pline supermarket-urile, străzile, spitalele, mall-urile şi, cu fiecare an, mai goale sufletele. E, de câţiva ani încoace, perioada în care oamenii sunt mai frustraţi decât de obicei, când se enervează stând la cozi interminabile la case, când nu prea mai au timp unii de ceilalţi, prea prinşi fiind în alergătura asta de colo-colo. Şi e trist, într-un fel, pentru că ar trebui să fie exact opusul, să fie o perioadă de regăsire a ta şi a celor dragi, să ne desprindem într-un fel de alergătura asta de fiecare zi, nu să o amplificăm, să surprindem esenţa lucrurilor ăstora mici, nu să se transforme toate într-un kitsch frumos colorat.
                 Mie-mi plac Sărbătorile astea de iarnă şi mai mult decât Crăciunul în sine, perioada asta de  dinainte, dar la noi Crăciunul avea altă semnificaţie, era ziua aia când ne strângeam toţi şi ne bucuram, unii cu alţii, unii de alţii. Când nu ştiam unde să fiu mai repede, în bucătărie unde mirosea a cozonaci făcuţi de bunica sau de mama, sau în camera unde se auzea zgomotul meu preferat, de trosnet de lemne pe fundal de poveşti de bunic drag. Când eram şi mai mici de atât, alergam şi noi, ca oamenii mari, dar nu de la un magazin la altul, ci fuga-fuguţa pe deal să ne dăm cu sania, deşi abia ne mişcam cu alea trei rânduri de haine pe noi cu care ne înfofoleau ai noştri, nu cumva să răcim şi-apoi veneam acasă, uzi din cap până-n picioare, şi toate hainele ajungeau direct pe sobă şi noi în pat, cu şosetele alea groase şi cu o cacao cu lapte fierbinte. Şi ne dezmeticeam puţin, venea 23 şi fugeam la colindat, pe străzile alea pline de copii care cântau din tot sufletul, spre deosebire de acum când, în Târgovişte cel puţin, nu prea mai vezi copii colindând sau dacă vin, zic trei versuri amărâte dintr-un colind, să fugă apoi acasică la căldură. Şi credeam în Moş Crăciun, am crezut câţiva ani buni, dar mare mi-a fost bucuria şi când m-am transformat eu în Moş Crăciun, când am văzut că pot să scriu eu felicitări, cu gânduri bune pentru ai mei dragi, să le mulţumesc pentru anul ce-a fost şi pentru tot ce mi-au fost ei în anul ăla. Şi cea mai frumoasă amintire legată de un cadou e un brăduţ împodobit pentru bunicii mei, primul lor brăduţ, iar bucuria aia sinceră, autentică, a fost de departe cel mai frumos cadou pe care l-am primit eu vreodată şi încă-mi ţine de cald emoţia de atunci, mi-e cadou permanent de la an la an.
                Anul ăsta e primul Crăciun fără bunica şi parcă e mai puţin Crăciun, căci o caut în orice lucru şi nu o găsesc şi apoi îmi amintesc că-n mine ar trebui s-o caut, nu în lucruri, că acolo am promis c-o să o ţin, dar sunt unele perioade când abia te mai găseşti pe tine în golul ăla de lipsă de oameni iubiţi, darămite pe alţii. În rest, mă bucur de Sărbători ca-nainte, de simplitatea şi liniştea aia din ele şi mă-ntreb cum coexistă atât de multă fericire cu atât de mult dor în aceeaşi perioadă şi-mi dau seama că de fapt asta e magia Crăciunului, nu clişeele alea din melodii şi panouri publicitare de prin oraşele mari. Să vă fie Crăciunul cu bucurie şi emoţie care să ţină tot anul, iar 2016 să plece cât mai repejor şi să vină 2017 cu linişte, cu timp de noi şi de ai noştri şi cu o ierarhizare nouă a lucrurilor care chiar contează, pentru fiecare dintre noi.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

O lume-ntreagă într-o bunică

            Dac ă m-ar întreba cineva care a fost cel mai fericit moment din viaţa mea, aş închide ochii şi aş spune zâmbind că toate momentele pe care le-am petrecut la ţară, în satul copilăriei mele, sub ochii plini de iubire ai bunicilor mei, absolut toate, sunt cele mai frumoase. Revelaţia asta cu fericirea am avut-o eu prima dată pe la vreo cinci ani, tot în curtea bunicilor, după o zi întreagă de joacă, morfolită şi cu zâmbetul până la urechi, când mi-am dat seama că tot ce fac eu în preajma lor e să râd. Şi ştiam eu că oamenii care râd aşa, cu tot sufletul şi cu „toţi ochii ” , trebuie să fie tare fericiţi. Acum, că stau să mă gândesc, nici n-aveam de ce să nu fiu fericită. Copil cuminte n-am fost, nici pe departe, ba ai mei chiar se supărau destul de des, da ’ venea mereu replica aia salvatoare a bunicilor, „lasaţi copilul în pace, că la noi poa ’ s ă facă tot ce vrea ea, fericită să fie. Acasă vedeţi voi ce faceţi, da ’ la noi în curte, copilu’ să facă ce vrea”. Şi aşa am ş

Linişte ♡

                Mi-e dor de Paştele la ţară, de Paştele copilăriei. Acolo toată bucuria Sărbătorii pare o reflecție a bucuriei fiecăruia, a bunicilor care vopsesc copacii în alb, adunaţi în faţa porţilor şi spunând poveşti, poate de când erau ei cei care ascultau poveştile și a copiilor care se duc la Biserică şi ţin în mâinile lor micuţe florile alea colorate, adunate de prin grădini, care miros a copilărie şi după ce se dau pe sub masă uită de hăinuţele  noi şi fug pe uliţe râzând cu gura până la urechi şi pare că lumina e toată în ei şi-acum aleargă să o împartă pe la porţi. Şi oamenii le primesc lumina şi le dau înapoi iubire, poate iubire amestecată cu dor de ei-copii. Aşa arată Paştele la ţară şi miroase a cozonaci şi cacao cu lapte, a narcise şi liliac, a iarbă tăiată şi pămănt, când stai culcat pe iarba din spatele casei şi te gândeşti c-ai putea să stai toată viaţa acolo şi nu ţi-ar părea rău. Şi apoi vine sâmbătă seara şi e slujba Învierii şi e momentul ăla pe care î