Treceți la conținutul principal

Crăciun şi final de an


2016 cu miros de spitale în nări,

şi halate albe şi

teamă, multă teamă.

şi poate un pic de speranţă.
cu oameni plecaţi
departe, prea departe.
c-o bunică-minune care a prins aripi,
şi dor infinit.
cu visuri-njumătăţite
si copilărie făcută ghemotoc
şi-ascunsă în pod, lăngă păpuşi vechi,
să n-ajungă frica şi la ea.
2016, paradoxal, cu zâmbete
şi mulţumesc-uri din suflet
pentru oameni-lumină.
2016 spre sfârşit
cu rugă de linişte
şi atât.


  E perioada aia din an când sunt pline supermarket-urile, străzile, spitalele, mall-urile şi, cu fiecare an, mai goale sufletele. E, de câţiva ani încoace, perioada în care oamenii sunt mai frustraţi decât de obicei, când se enervează stând la cozi interminabile la case, când nu prea mai au timp unii de ceilalţi, prea prinşi fiind în alergătura asta de colo-colo. Şi e trist, într-un fel, pentru că ar trebui să fie exact opusul, să fie o perioadă de regăsire a ta şi a celor dragi, să ne desprindem într-un fel de alergătura asta de fiecare zi, nu să o amplificăm, să surprindem esenţa lucrurilor ăstora mici, nu să se transforme toate într-un kitsch frumos colorat.
                 Mie-mi plac Sărbătorile astea de iarnă şi mai mult decât Crăciunul în sine, perioada asta de  dinainte, dar la noi Crăciunul avea altă semnificaţie, era ziua aia când ne strângeam toţi şi ne bucuram, unii cu alţii, unii de alţii. Când nu ştiam unde să fiu mai repede, în bucătărie unde mirosea a cozonaci făcuţi de bunica sau de mama, sau în camera unde se auzea zgomotul meu preferat, de trosnet de lemne pe fundal de poveşti de bunic drag. Când eram şi mai mici de atât, alergam şi noi, ca oamenii mari, dar nu de la un magazin la altul, ci fuga-fuguţa pe deal să ne dăm cu sania, deşi abia ne mişcam cu alea trei rânduri de haine pe noi cu care ne înfofoleau ai noştri, nu cumva să răcim şi-apoi veneam acasă, uzi din cap până-n picioare, şi toate hainele ajungeau direct pe sobă şi noi în pat, cu şosetele alea groase şi cu o cacao cu lapte fierbinte. Şi ne dezmeticeam puţin, venea 23 şi fugeam la colindat, pe străzile alea pline de copii care cântau din tot sufletul, spre deosebire de acum când, în Târgovişte cel puţin, nu prea mai vezi copii colindând sau dacă vin, zic trei versuri amărâte dintr-un colind, să fugă apoi acasică la căldură. Şi credeam în Moş Crăciun, am crezut câţiva ani buni, dar mare mi-a fost bucuria şi când m-am transformat eu în Moş Crăciun, când am văzut că pot să scriu eu felicitări, cu gânduri bune pentru ai mei dragi, să le mulţumesc pentru anul ce-a fost şi pentru tot ce mi-au fost ei în anul ăla. Şi cea mai frumoasă amintire legată de un cadou e un brăduţ împodobit pentru bunicii mei, primul lor brăduţ, iar bucuria aia sinceră, autentică, a fost de departe cel mai frumos cadou pe care l-am primit eu vreodată şi încă-mi ţine de cald emoţia de atunci, mi-e cadou permanent de la an la an.
                Anul ăsta e primul Crăciun fără bunica şi parcă e mai puţin Crăciun, căci o caut în orice lucru şi nu o găsesc şi apoi îmi amintesc că-n mine ar trebui s-o caut, nu în lucruri, că acolo am promis c-o să o ţin, dar sunt unele perioade când abia te mai găseşti pe tine în golul ăla de lipsă de oameni iubiţi, darămite pe alţii. În rest, mă bucur de Sărbători ca-nainte, de simplitatea şi liniştea aia din ele şi mă-ntreb cum coexistă atât de multă fericire cu atât de mult dor în aceeaşi perioadă şi-mi dau seama că de fapt asta e magia Crăciunului, nu clişeele alea din melodii şi panouri publicitare de prin oraşele mari. Să vă fie Crăciunul cu bucurie şi emoţie care să ţină tot anul, iar 2016 să plece cât mai repejor şi să vină 2017 cu linişte, cu timp de noi şi de ai noştri şi cu o ierarhizare nouă a lucrurilor care chiar contează, pentru fiecare dintre noi.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Linişte ♡

Mi-e dor de Paştele la ţară, de Paştele copilăriei. Acolo toată bucuria Sărbătorii pare o reflecție a bucuriei fiecăruia, a bunicilor care vopsesc copacii în alb, adunaţi în faţa porţilor şi spunând poveşti, poate de când erau ei cei care ascultau poveştile și a copiilor care se duc la Biserică şi ţin în mâinile lor micuţe florile alea colorate, adunate de prin grădini, care miros a copilărie şi după ce se dau pe sub masă uită de hăinuţele  noi şi fug pe uliţe râzând cu gura până la urechi şi pare că lumina e toată în ei şi-acum aleargă să o împartă pe la porţi. Şi oamenii le primesc lumina şi le dau înapoi iubire, poate iubire amestecată cu dor de ei-copii. Aşa arată Paştele la ţară şi miroase a cozonaci şi cacao cu lapte, a narcise şi liliac, a iarbă tăiată şi pămănt, când stai culcat pe iarba din spatele casei şi te gândeşti c-ai putea să stai toată viaţa acolo şi nu ţi-ar părea rău. Şi apoi vine sâmbătă seara şi e slujba Învierii şi e momentul ăla pe care îl iubes…

Celui mai drag profesor din lume ♡

“Because of you I can feel myself slowly, but surely becoming the me I have always dreamed of being.” Altfel spus, sunt unii oameni care apar în jurul tău de niciunde şi, fără să îţi dai seama, îţi schimbă viaţa în cel mai frumos mod posibil. Oameni care cred în tine cu atât de multă putere, cum nici măcar tu nu ai putea să crezi vreodată, fără de care visurile tale ar rămâne uitate într-o cutie, cu o dată mare scrisă pe ele, ziua universală în care ştii că vei avea curajul să le dai drumul să zboare: mâine, întotdeauna mâine. Până apare cineva care te face să le scoţi din cutie azi, iar mâine sunt deja poveşti, poimâine adevărate romane şi încet-încet devin cea mai frumoasă poveste a ta, realizată de cea mai bună versiune a ta pentru că-n ea crede omul care îţi dă curajul să o scrii. Şi pe OMUL ăsta bun unii îl numesc familie, alţii prieten, alţii binecuvântare, iar eu îi spun, simplu, super teach. Omul pe care l-am cunoscut la vârsta când aveam cea mai mare nevoie de modele, deşi n…

Ana-poveste şi Pervazul lui Dumnezeu

Pentru mine, decembrie vine în fiecare an cu mulţumesc-uri din suflet. Când trag linie spre final de an şi-n jumătatea cu lucruri care mi-au bucurat sufletul stau mereu oameni, întâlniri care adună atât de multă emoţie că tind să le fac o cămăruţă în suflet, să le dau numele oamenilor respectivi şi să-mi fac culcuş acolo din când în când, să nu uit ce norocoasă sunt că ni s-au intersectat cumva drumurile.                 Anul ăsta am cunoscut-o pe Ana Barton, care e numai poveste şi nu numai pentru că scrie cărţi, ci pentru că-n jurul ei e o lume întreagă, o lume construită atât de firesc, încât ai impresia, stând în jurul ei, că dacă faci puţină linişte, mai că auzi ce vor să zică omuleţii ăia pe care îi ţine în palme, să te aşezi lângă ei şi să le asculţi poveştile. Şi nu e prea greu pentru că Ana le dă glas tuturor şi face din istorioarele lor povestea ta, ca atunci când eram mici şi ne spuneau bunicii poveşti, iar noi auzeam doar începutul şi continuarea prindea co…