Treceți la conținutul principal

Crăciun şi final de an


2016 cu miros de spitale în nări,

şi halate albe şi

teamă, multă teamă.

şi poate un pic de speranţă.
cu oameni plecaţi
departe, prea departe.
c-o bunică-minune care a prins aripi,
şi dor infinit.
cu visuri-njumătăţite
si copilărie făcută ghemotoc
şi-ascunsă în pod, lăngă păpuşi vechi,
să n-ajungă frica şi la ea.
2016, paradoxal, cu zâmbete
şi mulţumesc-uri din suflet
pentru oameni-lumină.
2016 spre sfârşit
cu rugă de linişte
şi atât.


  E perioada aia din an când sunt pline supermarket-urile, străzile, spitalele, mall-urile şi, cu fiecare an, mai goale sufletele. E, de câţiva ani încoace, perioada în care oamenii sunt mai frustraţi decât de obicei, când se enervează stând la cozi interminabile la case, când nu prea mai au timp unii de ceilalţi, prea prinşi fiind în alergătura asta de colo-colo. Şi e trist, într-un fel, pentru că ar trebui să fie exact opusul, să fie o perioadă de regăsire a ta şi a celor dragi, să ne desprindem într-un fel de alergătura asta de fiecare zi, nu să o amplificăm, să surprindem esenţa lucrurilor ăstora mici, nu să se transforme toate într-un kitsch frumos colorat.
                 Mie-mi plac Sărbătorile astea de iarnă şi mai mult decât Crăciunul în sine, perioada asta de  dinainte, dar la noi Crăciunul avea altă semnificaţie, era ziua aia când ne strângeam toţi şi ne bucuram, unii cu alţii, unii de alţii. Când nu ştiam unde să fiu mai repede, în bucătărie unde mirosea a cozonaci făcuţi de bunica sau de mama, sau în camera unde se auzea zgomotul meu preferat, de trosnet de lemne pe fundal de poveşti de bunic drag. Când eram şi mai mici de atât, alergam şi noi, ca oamenii mari, dar nu de la un magazin la altul, ci fuga-fuguţa pe deal să ne dăm cu sania, deşi abia ne mişcam cu alea trei rânduri de haine pe noi cu care ne înfofoleau ai noştri, nu cumva să răcim şi-apoi veneam acasă, uzi din cap până-n picioare, şi toate hainele ajungeau direct pe sobă şi noi în pat, cu şosetele alea groase şi cu o cacao cu lapte fierbinte. Şi ne dezmeticeam puţin, venea 23 şi fugeam la colindat, pe străzile alea pline de copii care cântau din tot sufletul, spre deosebire de acum când, în Târgovişte cel puţin, nu prea mai vezi copii colindând sau dacă vin, zic trei versuri amărâte dintr-un colind, să fugă apoi acasică la căldură. Şi credeam în Moş Crăciun, am crezut câţiva ani buni, dar mare mi-a fost bucuria şi când m-am transformat eu în Moş Crăciun, când am văzut că pot să scriu eu felicitări, cu gânduri bune pentru ai mei dragi, să le mulţumesc pentru anul ce-a fost şi pentru tot ce mi-au fost ei în anul ăla. Şi cea mai frumoasă amintire legată de un cadou e un brăduţ împodobit pentru bunicii mei, primul lor brăduţ, iar bucuria aia sinceră, autentică, a fost de departe cel mai frumos cadou pe care l-am primit eu vreodată şi încă-mi ţine de cald emoţia de atunci, mi-e cadou permanent de la an la an.
                Anul ăsta e primul Crăciun fără bunica şi parcă e mai puţin Crăciun, căci o caut în orice lucru şi nu o găsesc şi apoi îmi amintesc că-n mine ar trebui s-o caut, nu în lucruri, că acolo am promis c-o să o ţin, dar sunt unele perioade când abia te mai găseşti pe tine în golul ăla de lipsă de oameni iubiţi, darămite pe alţii. În rest, mă bucur de Sărbători ca-nainte, de simplitatea şi liniştea aia din ele şi mă-ntreb cum coexistă atât de multă fericire cu atât de mult dor în aceeaşi perioadă şi-mi dau seama că de fapt asta e magia Crăciunului, nu clişeele alea din melodii şi panouri publicitare de prin oraşele mari. Să vă fie Crăciunul cu bucurie şi emoţie care să ţină tot anul, iar 2016 să plece cât mai repejor şi să vină 2017 cu linişte, cu timp de noi şi de ai noştri şi cu o ierarhizare nouă a lucrurilor care chiar contează, pentru fiecare dintre noi.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Cumva Alive la Sfîrșitul nopții

Citesc de când mă știu și cititul e una dintre cele mai mari bucurii ale mele, încă de când eram mică și am descoperit că, pe de o parte, există o altă lume în care poți să te ascunzi oricând vrei tu și că, pe de altă parte, ca un iubitor avid de poveste, mi-am dat seama ce putere incredibilă au cuvintele și cum oamenii mari pe care îi admiram cel mai mult erau cei care aveau biblioteci pline de cărți și discursuri pline de poveste. Dar trebuie să recunosc că am citit mai mult literatură universală pentru că asta aveau ai mei în bibliotecă. Abia anul ăsta am descoperit eu literatura română contemporană, prin doi oameni cărora le-am citit întâi blogul și pe care i-am admirat din primele rânduri, Ana Barton și Petronela Rotar. Am primit (mulțumesc, Anca mea) și le-am citit ultimele cărți publicate în aceeași zi, despre cum a ajuns Pervazul Anei la sufletul meu am tot povestit, iar azi e despre Petro, despre Sfîrșitul nopții și un pic și despre Alive, cu sau fără ghilimele, fie că se r…

Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice

Azi, teatrul Metropolis,Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice.Sau, altfel spus, una dintre acele puține lecții-cadou care ți se oferă din când în când, ca să te întregească, să-ți pună la loc o bucățică de suflet care-ți lipsea. Am așteptat toată ziua să merg la teatru, la o piesă pe care-mi doream de ceva vreme să o văd, dar mi-am dat seama după primele două minute că nu o să fie o piesă de teatru, ci o lecție-cadou, cum ziceam. Am impresia, din când în când, că sunt lucruri pe care probabil nu am avea puterea să le trăim, așa că ele nu ni se întâmplă, dar, într-o formă sau alta, trebuie să le înțelegem, să fim conștienți de ele, să găsim o cale comună între viața noastră și traiectoria lor. Și piesa asta e fix în punctul acela, unde viața ta se întâlnește cu o altă viață, pe care o trăiesc alți oameni în lumea asta și pe care atunci, în momentul ăla, o simți și tu. Și ți se taie răsuflarea și e o emoție pe care o simți pentru o singură dată, acolo, în momentul ăla. Și se…

Ana-poveste şi Pervazul lui Dumnezeu

Pentru mine, decembrie vine în fiecare an cu mulţumesc-uri din suflet. Când trag linie spre final de an şi-n jumătatea cu lucruri care mi-au bucurat sufletul stau mereu oameni, întâlniri care adună atât de multă emoţie că tind să le fac o cămăruţă în suflet, să le dau numele oamenilor respectivi şi să-mi fac culcuş acolo din când în când, să nu uit ce norocoasă sunt că ni s-au intersectat cumva drumurile.                 Anul ăsta am cunoscut-o pe Ana Barton, care e numai poveste şi nu numai pentru că scrie cărţi, ci pentru că-n jurul ei e o lume întreagă, o lume construită atât de firesc, încât ai impresia, stând în jurul ei, că dacă faci puţină linişte, mai că auzi ce vor să zică omuleţii ăia pe care îi ţine în palme, să te aşezi lângă ei şi să le asculţi poveştile. Şi nu e prea greu pentru că Ana le dă glas tuturor şi face din istorioarele lor povestea ta, ca atunci când eram mici şi ne spuneau bunicii poveşti, iar noi auzeam doar începutul şi continuarea prindea co…