Treceți la conținutul principal

Crăciun şi final de an


2016 cu miros de spitale în nări,

şi halate albe şi

teamă, multă teamă.

şi poate un pic de speranţă.
cu oameni plecaţi
departe, prea departe.
c-o bunică-minune care a prins aripi,
şi dor infinit.
cu visuri-njumătăţite
si copilărie făcută ghemotoc
şi-ascunsă în pod, lăngă păpuşi vechi,
să n-ajungă frica şi la ea.
2016, paradoxal, cu zâmbete
şi mulţumesc-uri din suflet
pentru oameni-lumină.
2016 spre sfârşit
cu rugă de linişte
şi atât.


  E perioada aia din an când sunt pline supermarket-urile, străzile, spitalele, mall-urile şi, cu fiecare an, mai goale sufletele. E, de câţiva ani încoace, perioada în care oamenii sunt mai frustraţi decât de obicei, când se enervează stând la cozi interminabile la case, când nu prea mai au timp unii de ceilalţi, prea prinşi fiind în alergătura asta de colo-colo. Şi e trist, într-un fel, pentru că ar trebui să fie exact opusul, să fie o perioadă de regăsire a ta şi a celor dragi, să ne desprindem într-un fel de alergătura asta de fiecare zi, nu să o amplificăm, să surprindem esenţa lucrurilor ăstora mici, nu să se transforme toate într-un kitsch frumos colorat.
                 Mie-mi plac Sărbătorile astea de iarnă şi mai mult decât Crăciunul în sine, perioada asta de  dinainte, dar la noi Crăciunul avea altă semnificaţie, era ziua aia când ne strângeam toţi şi ne bucuram, unii cu alţii, unii de alţii. Când nu ştiam unde să fiu mai repede, în bucătărie unde mirosea a cozonaci făcuţi de bunica sau de mama, sau în camera unde se auzea zgomotul meu preferat, de trosnet de lemne pe fundal de poveşti de bunic drag. Când eram şi mai mici de atât, alergam şi noi, ca oamenii mari, dar nu de la un magazin la altul, ci fuga-fuguţa pe deal să ne dăm cu sania, deşi abia ne mişcam cu alea trei rânduri de haine pe noi cu care ne înfofoleau ai noştri, nu cumva să răcim şi-apoi veneam acasă, uzi din cap până-n picioare, şi toate hainele ajungeau direct pe sobă şi noi în pat, cu şosetele alea groase şi cu o cacao cu lapte fierbinte. Şi ne dezmeticeam puţin, venea 23 şi fugeam la colindat, pe străzile alea pline de copii care cântau din tot sufletul, spre deosebire de acum când, în Târgovişte cel puţin, nu prea mai vezi copii colindând sau dacă vin, zic trei versuri amărâte dintr-un colind, să fugă apoi acasică la căldură. Şi credeam în Moş Crăciun, am crezut câţiva ani buni, dar mare mi-a fost bucuria şi când m-am transformat eu în Moş Crăciun, când am văzut că pot să scriu eu felicitări, cu gânduri bune pentru ai mei dragi, să le mulţumesc pentru anul ce-a fost şi pentru tot ce mi-au fost ei în anul ăla. Şi cea mai frumoasă amintire legată de un cadou e un brăduţ împodobit pentru bunicii mei, primul lor brăduţ, iar bucuria aia sinceră, autentică, a fost de departe cel mai frumos cadou pe care l-am primit eu vreodată şi încă-mi ţine de cald emoţia de atunci, mi-e cadou permanent de la an la an.
                Anul ăsta e primul Crăciun fără bunica şi parcă e mai puţin Crăciun, căci o caut în orice lucru şi nu o găsesc şi apoi îmi amintesc că-n mine ar trebui s-o caut, nu în lucruri, că acolo am promis c-o să o ţin, dar sunt unele perioade când abia te mai găseşti pe tine în golul ăla de lipsă de oameni iubiţi, darămite pe alţii. În rest, mă bucur de Sărbători ca-nainte, de simplitatea şi liniştea aia din ele şi mă-ntreb cum coexistă atât de multă fericire cu atât de mult dor în aceeaşi perioadă şi-mi dau seama că de fapt asta e magia Crăciunului, nu clişeele alea din melodii şi panouri publicitare de prin oraşele mari. Să vă fie Crăciunul cu bucurie şi emoţie care să ţină tot anul, iar 2016 să plece cât mai repejor şi să vină 2017 cu linişte, cu timp de noi şi de ai noştri şi cu o ierarhizare nouă a lucrurilor care chiar contează, pentru fiecare dintre noi.

Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Orbi și-un pic mai aproape de ̶b̶i̶n̶e̶ tine

Nu știu niciodată cum ar trebui să începi să vorbești despre ceva, fie om, idee, carte, când prima ta întâlnire cu acel ceva te-a redus complet la tăcere. Știu, totuși, că mă simt deseori înconjurată de mult, tare mult zgomot și că mă trezesc întrebându-mă dacă oamenii chiar nu simt nevoia să mai tacă din când în când, iar după întâlnirea cu romanul ăsta, mi-am dat seama că forma asta de tăcere nu e deloc ușoară, ba din contră, doare ca naiba și poate de-asta tot fug oamenii de ea. Romanul se numește Orbi și e noua carte a Petronelei Rotar, iar eu m-am trezit scriind despre ea pentru că, în timp ce o citeam, nu am scăpat deloc de gândul că suntem o societate de oameni tare bolnavi, că trăim într-o beznă totală, cu teama constantă că dacă ieșim la lumină, toate fricile și durerile noastre o să iasă și ele, o s-o zbughească din găurile alea unde le-am ținut ascunse atât timp. Și noi trăim cu convingerea tâmpită că atâta vreme cât sunt acolo, putem să strângem din dinți, să plângem din c…

E una din zilele alea în care...

E una din zilele alea în care nu știi să-ți mai controlezi emoțiile, când nu știi dacă zâmbetul de pe față e mai puternic sau dacă nodul din gât o să se facă mare, o să se transforme în lacrimi și-o să te trezești iar râzând și plângând în același timp, cum ai mai făcut de atâtea ori.
E una din zilele alea în care te gândești la toate femeile care ți-au schimbat viața. Și te trezești cu gândul la ele și te-apuci să le scrii câte un mesaj și zâmbești la gândul că există oameni care te fac să scrii gânduri cu zâmbetul până la urechi, că doar gândidu-te la oamenii ăia te proiectezi pe tine într-o zi fericită, ziua aia în care femeia asta minunată a început să creadă în tine. Când oamenii pe care îi admiri cel mai mult cred în tine, începi să crezi și tu. Nu contează că asta nu are nicio continuitate, că nu știi exact încotro se îndreaptă credința asta și nici măcar încotro te îndrepți tu. Sufli tare în credință până se face un pic mai mare decât teama și atunci știi că ești pregătit să…

Linişte ♡

Vine Paştele şi se simte, iar sunt oraşele si supermarket-urile pline de oameni  prea obosiţi, prea grăbiţi, prea nervoşi. Mă opresc uneori, mă uit la ei şi mi-e teamă, un fel de frică amestecată cu părere de rău la gândul că trebuie să vină Paştele ca oamenii ăştia toţi să simtă că au un rost, să compenseze lipsa de cei dragi, frustrările de zi cu zi şi poate singurătatea cu fuga asta după nimicuri prin magazine. Paştele ar putea să fie perioada în care să ia fiecare o pauză, să-şi cautea liniştea, dar e greu şi dureros tare de tot să-ţi faci timp să te uiţi în tine, după linişte trebuie să scormoneşti mult, să zgârii în sufletul ăla oricum peticit de-atâta amar de vreme, să-ţi dai jos măştile şi să rămâi tu cu tine, aşa cum ştii că eşti când nu te-amesteci printre oameni şi te consolezi cu gândul că nu eşti tu singurul trist, ci eşti parte dintr-o nefericire generală. Şi apoi lumina. Liniştea vine când începi să te recunoşti şi regăseşti, să-nţelegi că în tine e bucuria P…