Treceți la conținutul principal

Postări

Linişte ♡

                Mi-e dor de Paştele la ţară, de Paştele copilăriei. Acolo toată bucuria Sărbătorii pare o reflecție a bucuriei fiecăruia, a bunicilor care vopsesc copacii în alb, adunaţi în faţa porţilor şi spunând poveşti, poate de când erau ei cei care ascultau poveştile și a copiilor care se duc la Biserică şi ţin în mâinile lor micuţe florile alea colorate, adunate de prin grădini, care miros a copilărie şi după ce se dau pe sub masă uită de hăinuţele  noi şi fug pe uliţe râzând cu gura până la urechi şi pare că lumina e toată în ei şi-acum aleargă să o împartă pe la porţi. Şi oamenii le primesc lumina şi le dau înapoi iubire, poate iubire amestecată cu dor de ei-copii. Aşa arată Paştele la ţară şi miroase a cozonaci şi cacao cu lapte, a narcise şi liliac, a iarbă tăiată şi pămănt, când stai culcat pe iarba din spatele casei şi te gândeşti c-ai putea să stai toată viaţa acolo şi nu ţi-ar părea rău. Şi apoi vine sâmbătă seara şi e slujba Învierii şi e momentul ăla pe care î
Postări recente

E una din zilele alea în care...

E una din zilele alea în care nu știi să-ți mai controlezi emoțiile, când nu știi dacă zâmbetul de pe față e mai puternic sau dacă nodul din gât o să se facă mare, o să se transforme în lacrimi și-o să te trezești iar râzând și plângând în același timp, cum ai mai făcut de atâtea ori. E una din zilele alea în care te gândești la toate femeile care ți-au schimbat viața prin simplul fapt că au crezut, la un moment dat, în tine. Când oamenii pe care îi admiri cel mai mult cred în tine, începi să crezi și tu. Nu contează că asta nu are nicio continuitate, că nu știi exact încotro se îndreaptă credința asta și nici măcar încotro te îndrepți tu. Sufli tare în credință până se face un pic mai mare decât teama și atunci știi că ești pregătit să o iei în orice direcție, fie că o să fie nevoie să te întorci tot acolo de-atâtea ori. E una din zilele alea în care printre zâmbete ții mereu ascuns acolo nodul din gât. Te gândești la toți oamenii care azi ar trimite gândurile alea cuiva, car

Crăciun şi final de an

2016 cu miros de spitale în nări, şi halate albe şi teamă, multă teamă. şi poate un pic de speranţă. cu oameni plecaţi departe, prea departe. c-o bunică-minune care a prins aripi, şi dor infinit. cu visuri-njumătăţite si copilărie făcută ghemotoc şi-ascunsă în pod, lăngă păpuşi vechi, să n-ajungă frica şi la ea. 2016, paradoxal, cu zâmbete şi mulţumesc-uri din suflet pentru oameni-lumină. 2016 spre sfârşit cu rugă de linişte şi atât.   E perioada aia din an când sunt pline supermarket-urile, străzile, spitalele, mall-urile şi, cu fiecare an, mai goale sufletele. E, de câţiva ani încoace, perioada în care oamenii sunt mai frustraţi decât de obicei, când se enervează stând la cozi interminabile la case, când nu prea mai au timp unii de ceilalţi, prea prinşi fiind în alergătura asta de colo-colo. Şi e trist, într-un fel, pentru că ar trebui să fie exact opusul, să fie o perioadă de regăsire a ta şi a celor dragi, să ne

O lume-ntreagă într-o bunică

            Dac ă m-ar întreba cineva care a fost cel mai fericit moment din viaţa mea, aş închide ochii şi aş spune zâmbind că toate momentele pe care le-am petrecut la ţară, în satul copilăriei mele, sub ochii plini de iubire ai bunicilor mei, absolut toate, sunt cele mai frumoase. Revelaţia asta cu fericirea am avut-o eu prima dată pe la vreo cinci ani, tot în curtea bunicilor, după o zi întreagă de joacă, morfolită şi cu zâmbetul până la urechi, când mi-am dat seama că tot ce fac eu în preajma lor e să râd. Şi ştiam eu că oamenii care râd aşa, cu tot sufletul şi cu „toţi ochii ” , trebuie să fie tare fericiţi. Acum, că stau să mă gândesc, nici n-aveam de ce să nu fiu fericită. Copil cuminte n-am fost, nici pe departe, ba ai mei chiar se supărau destul de des, da ’ venea mereu replica aia salvatoare a bunicilor, „lasaţi copilul în pace, că la noi poa ’ s ă facă tot ce vrea ea, fericită să fie. Acasă vedeţi voi ce faceţi, da ’ la noi în curte, copilu’ să facă ce vrea”. Şi aşa am ş

Celui mai drag profesor din lume ♡

“Because of you I can feel myself slowly, but surely becoming the me I have always dreamed of being.” Altfel spus, sunt unii oameni care apar în jurul tău de niciunde şi, fără să îţi dai seama, îţi schimbă viaţa în cel mai frumos mod posibil. Oameni care cred în tine cu atât de multă putere, cum nici măcar tu nu ai putea să crezi vreodată, fără de care visurile tale ar rămâne uitate într-o cutie, cu o dată mare scrisă pe ele, ziua universală în care ştii că vei avea curajul să le dai drumul să zboare: mâine, întotdeauna mâine. Până apare cineva care te face să le scoţi din cutie azi, iar mâine sunt deja poveşti, poimâine adevărate romane şi încet-încet devin cea mai frumoasă poveste a ta, realizată de cea mai bună versiune a ta pentru că-n ea crede omul care îţi dă curajul să o scrii. Şi pe OMUL ăsta bun unii îl numesc familie, alţii prieten, alţii binecuvântare, iar eu îi spun, simplu, super teach. Omul pe care l-am cunoscut la vârsta când aveam cea mai mare nevoie de modele, deşi

Care-i treaba cu sfârşitul ăsta de an.

Azi e ziua aia în care te trezeşti dimineaţa ca-n orice altă zi din an şi în timp ce-ţi bei cafeaua, deschizi net-ul şi boom, avalanşă de poze şi postări, de urări şi mesaje. Şi brusc îţi dai seama că nu e chiar orice zi din an, e 31 decembrie. E ziua aia în care oamenii îşi fac promisiuni pentru anul care vine, în care-şi dau seama că multe din promisiunile de anul trecut s-au transformat în regrete, în "las' că-i timp şi mâine", ziua în care se vorbeşte despre "noi începuturi", despre "o carte cu 365 de pagini albe care te-aşteaptă să-i scrii povestea", despre eşecuri pe care le laşi în urmă, căci tu, omul puternic, sigur pe el, ambiţios şi perseverent, te hotărăşti să laşi trecutul acolo unde îi e locul şi să te axezi pe prezent. Şi de fapt, poate că nu-i chiar aşa. Povestea asta o tot scrii de ani şi ani, la fel de motivat, la fel de convins că de data asta o să lupţi mai mult, că o să poţi mai mult, că o să îţi găseşti inspiraţia, puterea, curaju