Treceți la conținutul principal

Postări

Linişte ♡

Vine Paştele şi se simte, iar sunt oraşele si supermarket-urile pline de oameni  prea obosiţi, prea grăbiţi, prea nervoşi. Mă opresc uneori, mă uit la ei şi mi-e teamă, un fel de frică amestecată cu părere de rău la gândul că trebuie să vină Paştele ca oamenii ăştia toţi să simtă că au un rost, să compenseze lipsa de cei dragi, frustrările de zi cu zi şi poate singurătatea cu fuga asta după nimicuri prin magazine. Paştele ar putea să fie perioada în care să ia fiecare o pauză, să-şi cautea liniştea, dar e greu şi dureros tare de tot să-ţi faci timp să te uiţi în tine, după linişte trebuie să scormoneşti mult, să zgârii în sufletul ăla oricum peticit de-atâta amar de vreme, să-ţi dai jos măştile şi să rămâi tu cu tine, aşa cum ştii că eşti când nu te-amesteci printre oameni şi te consolezi cu gândul că nu eşti tu singurul trist, ci eşti parte dintr-o nefericire generală. Şi apoi lumina. Liniştea vine când începi să te recunoşti şi regăseşti, să-nţelegi că în tine e bucuria P…
Postări recente

E una din zilele alea în care...

E una din zilele alea în care nu știi să-ți mai controlezi emoțiile, când nu știi dacă zâmbetul de pe față e mai puternic sau dacă nodul din gât o să se facă mare, o să se transforme în lacrimi și-o să te trezești iar râzând și plângând în același timp, cum ai mai făcut de atâtea ori.
E una din zilele alea în care te gândești la toate femeile care ți-au schimbat viața. Și te trezești cu gândul la ele și te-apuci să le scrii câte un mesaj și zâmbești la gândul că există oameni care te fac să scrii gânduri cu zâmbetul până la urechi, că doar gândidu-te la oamenii ăia te proiectezi pe tine într-o zi fericită, ziua aia în care femeia asta minunată a început să creadă în tine. Când oamenii pe care îi admiri cel mai mult cred în tine, începi să crezi și tu. Nu contează că asta nu are nicio continuitate, că nu știi exact încotro se îndreaptă credința asta și nici măcar încotro te îndrepți tu. Sufli tare în credință până se face un pic mai mare decât teama și atunci știi că ești pregătit să…

Crăciun şi final de an

2016 cu miros de spitale în nări,
şi halate albe şi

teamă, multă teamă.
şi poate un pic de speranţă. cu oameni plecaţi departe, prea departe. c-o bunică-minune care a prins aripi, şi dor infinit. cu visuri-njumătăţite si copilărie făcută ghemotoc şi-ascunsă în pod, lăngă păpuşi vechi, să n-ajungă frica şi la ea. 2016, paradoxal, cu zâmbete şi mulţumesc-uri din suflet pentru oameni-lumină. 2016 spre sfârşit cu rugă de linişte şi atât.

E perioada aia din an când sunt pline supermarket-urile, străzile, spitalele, mall-urile şi, cu fiecare an, mai goale sufletele. E, de câţiva ani încoace, perioada în care oamenii sunt mai frustraţi decât de obicei, când se enervează stând la cozi interminabile la case, când nu prea mai au timp unii de ceilalţi, prea prinşi fiind în alergătura asta de colo-colo. Şi e trist, într-un fel, pentru că ar trebui să fie exact opusul, să fie o perioadă de regăsire a ta şi a celor dragi, să ne desprindem într-un fel de alergătura asta de fiecare zi, nu să o amplificăm, să surpri…

Cumva Alive la Sfîrșitul nopții

Citesc de când mă știu și cititul e una dintre cele mai mari bucurii ale mele, încă de când eram mică și am descoperit că, pe de o parte, există o altă lume în care poți să te ascunzi oricând vrei tu și că, pe de altă parte, ca un iubitor avid de poveste, mi-am dat seama ce putere incredibilă au cuvintele și cum oamenii mari pe care îi admiram cel mai mult erau cei care aveau biblioteci pline de cărți și discursuri pline de poveste. Dar trebuie să recunosc că am citit mai mult literatură universală pentru că asta aveau ai mei în bibliotecă. Abia anul ăsta am descoperit eu literatura română contemporană, prin doi oameni cărora le-am citit întâi blogul și pe care i-am admirat din primele rânduri, Ana Barton și Petronela Rotar. Am primit (mulțumesc, Anca mea) și le-am citit ultimele cărți publicate în aceeași zi, despre cum a ajuns Pervazul Anei la sufletul meu am tot povestit, iar azi e despre Petro, despre Sfîrșitul nopții și un pic și despre Alive, cu sau fără ghilimele, fie că se r…

Ana-poveste şi Pervazul lui Dumnezeu

Pentru mine, decembrie vine în fiecare an cu mulţumesc-uri din suflet. Când trag linie spre final de an şi-n jumătatea cu lucruri care mi-au bucurat sufletul stau mereu oameni, întâlniri care adună atât de multă emoţie că tind să le fac o cămăruţă în suflet, să le dau numele oamenilor respectivi şi să-mi fac culcuş acolo din când în când, să nu uit ce norocoasă sunt că ni s-au intersectat cumva drumurile.                 Anul ăsta am cunoscut-o pe Ana Barton, care e numai poveste şi nu numai pentru că scrie cărţi, ci pentru că-n jurul ei e o lume întreagă, o lume construită atât de firesc, încât ai impresia, stând în jurul ei, că dacă faci puţină linişte, mai că auzi ce vor să zică omuleţii ăia pe care îi ţine în palme, să te aşezi lângă ei şi să le asculţi poveştile. Şi nu e prea greu pentru că Ana le dă glas tuturor şi face din istorioarele lor povestea ta, ca atunci când eram mici şi ne spuneau bunicii poveşti, iar noi auzeam doar începutul şi continuarea prindea co…

Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice

Azi, teatrul Metropolis,Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice.Sau, altfel spus, una dintre acele puține lecții-cadou care ți se oferă din când în când, ca să te întregească, să-ți pună la loc o bucățică de suflet care-ți lipsea. Am așteptat toată ziua să merg la teatru, la o piesă pe care-mi doream de ceva vreme să o văd, dar mi-am dat seama după primele două minute că nu o să fie o piesă de teatru, ci o lecție-cadou, cum ziceam. Am impresia, din când în când, că sunt lucruri pe care probabil nu am avea puterea să le trăim, așa că ele nu ni se întâmplă, dar, într-o formă sau alta, trebuie să le înțelegem, să fim conștienți de ele, să găsim o cale comună între viața noastră și traiectoria lor. Și piesa asta e fix în punctul acela, unde viața ta se întâlnește cu o altă viață, pe care o trăiesc alți oameni în lumea asta și pe care atunci, în momentul ăla, o simți și tu. Și ți se taie răsuflarea și e o emoție pe care o simți pentru o singură dată, acolo, în momentul ăla. Și se…

Străbunica mea bună

Ea e străbunica mea şi azi ar fi împlinit 97 de ani, dar de trei ani cred că îşi sărbătoreşte ziua acolo, la Doamne-Doamne. Sau nu, că nici aici nu îi prea plăcea să fie în centrul atenţiei şi nici nu îmi amintesc să-şi fi sărbătorit ziua vreodată. Lăsând la o parte zilele de naştere, bunica mea era omul cel mai puternic pe care l-am cunoscut.
                Nu povestea prea mult din viaţa ei, ba dacă stau să mă gândesc, povestea atât de puţin, că deseori trăiam cu impresia că atât de departe ar fi tinereţea de ea, că de fapt s-a născut direct om mare, cu griji şi responsabiltăţi sau direct înger şi a trimis-o Cineva să aibă grijă de noi ăştia mai mici, generaţii după generaţii. Două amintiri clar întipărite în suflet avea ea şi pe-astea le ştiu, că mi le tot zicea când veneam iarna, după o zi întreagă de dat cu sania, udă din cap până-n picioare şi fugeam direct în căsuţa ei, cu picioarele pe soba aia mică şi veche şi-o ascultam pe ea spunându-mi poveşti. Prima era…