Treceți la conținutul principal

Bunica, îngerul meu bun

            Dacă m-ar întreba cineva care a fost cel mai fericit moment din viaţa mea, aş închide ochii şi aş spune zâmbind că toate momentele pe care le-am petrecut la ţară, în satul copilăriei mele, sub ochii plini de iubire ai bunicilor mei, absolut toate, sunt cele mai frumoase. Revelaţia asta cu fericirea am avut-o eu prima dată pe la vreo cinci ani, tot în curtea bunicilor, după o zi întreagă de joacă, morfolită şi cu zâmbetul până la urechi, când mi-am dat seama că tot ce fac eu în preajma lor e să râd. Şi ştiam eu că oamenii care râd aşa, cu tot sufletul şi cu „toţi ochii, trebuie să fie tare fericiţi. Acum, că stau să mă gândesc, nici n-aveam de ce să nu fiu fericită. Copil cuminte n-am fost, nici pe departe, ba ai mei chiar se supărau destul de des, da venea mereu replica aia salvatoare a bunicilor, „lasaţi copilul în pace, că la noi poa’ să facă tot ce vrea ea, fericită să fie. Acasă vedeţi voi ce faceţi, da’ la noi în curte, copilu’ să facă ce vrea”. Şi aşa am şi făcut. În curtea lor, m-am îndrăgostit de tot ce mi-e frumos şi bun pe lumea asta. De alergatul prin grădini şi pe uliţe, de urcatul în copaci, care se lăsa mereu cu vânătăi şi haine murdare, de mirosul de carte, cărţile alea vechi uitate pe cine ştie unde, de datul cu sania sus pe uliţă, când veneam acasă tot udă şi murdară şi bunica mea parcă-parcă m-ar fi certat când mă vedea aşa, da’ mă lua de mână, mă aşeza frumuşel să mă-ncălzesc cu picioarele pe sobă, cu o cană de cacao cu lapte în mână şi cu poveştile lor. Ah, poveştile. Le-am ascultat de zeci de ori, mereu aceleaşi, mereu cu sentimentul ăla că atunci când le spuneau, bunicii mei rămâneau acolo doar fizic, dar cu sufletul trebui să fi zburat fix în vremurile alea, că prea le sclipeau ochii când le ziceau. Şi eu nu m-aş fi plictisit niciodată, ba parcă le trăiam şi eu cu ei. Mai erau şi pozele alea vechi alb-negru şi orezul cu lapte pe foi de nuc şi cireşul meu din faţa casei unde stăteam vara la umbră şi leagănul ăla în care mi-am spus toate visurile. Mă dădeam tare în leagăn şi mă uitam mereu în sus, la cer, niciodată în altă parte şi atât de tare îmi fugea gândul, că nu mai auzeam nimic în jurul meu. Dar oricâte visuri aş fi avut, primul era mereu acelaşi, să fiu mereu fericită ca în momentul ăla, lângă bunicii mei. Aşa că tot pe la vârsta aia, când auzisem că un vecin de pe uliţa aia a trăit până la o sută de ani, adică era cel mai bătrân om de care auzisem, mă gândeam că şi bunicii mei tot până la o sută o să trăiască. Bun, deci asta e limita. Şi hop cu socotelile. „Dacă bunicii or să trăiască până la o sută, atunci eu mai am vreo patruzeci de ani să fiu fericită”, că doar fericirea mea era legată de iubirea lor şi mie doar în braţele lor îmi sclipeau ochii. Măcar atâta lucru ştiam şi eu. Ce nu ştiam eu atunci, era că poţi să te joci de-a orice, pititea, şotron, sfoara, frunza, da’ nu de-a Dumnezeu. Niciodată cu anii şi cu vieţile oamenilor. Am aflat şi asta un pic mai târziu. Dar de bucurat, am continuat să mă bucur mereu de ei, de sentimentul ăla că şi aşa, mare, în curtea lor tot copil sunt, şi-n braţele lor, cel mai iubit om din lume. De când m-am făcut mare, când ajungeam cu maşina pe uliţa aia, simţeam că n-aş fi plecat niciodată de acolo şi-mi venea mereu să urlu de fericire, că uite ce om norocos sunt, c-aş putea să rămân doar cu simplitatea de acolo şi tot fericită aş fi, când altora le trebuia atât de multe numai ca să zâmbească un picuţ. Numai că Doamne-Doamne a avut El altă poveste şi sigur n-a coincis deloc cu a mea. Că-n povestea mea cuvântul cancer nu există şi nici boală şi în niciun caz moarte. Şi-n povestea mea eu nu rămâneam niciodată fără bunica mea bună şi fără zâmbetul ei când ajungeam la poartă şi fără îmbrăţişările ei. În povestea mea aş fi strâns-o tare tare în braţe, să îi treacă toată durerea, aşa cum făcea ea mereu şi-am fi revenit la ale noastre. La fericirea de acolo unde n-avea ce să se întâmple. Numai că povestea o scriem noi doar până la un punct şi ni se dă şansa s-o facem cea mai frumoasă, să-i acordăm timp şi atenţie şi iubire doar până la un punct. Sfârşitul, pe care nu îl mai scriem tot noi. Şi care vine cu dor şi frustrări şi lacrimi şi „de ce fix ea”? Bine măcar că mi-a dat Dumnezeu atâta minte încât povestea cu bunica mea în rol de înger-bun aici, lângă mine, să fie cea mai frumoasă. C-a lăsat-o să mă înveţe despre bunătate într-un mod aşa de simplu, că parcă nici n-ar fi putut exista alte valori în afară de bunătatea asta infinită, că mi-a dat-o pe ea să creadă în mine şi să-mi spună cele mai frumoase poveşti, că a lăsat-o să fie modelul meu de răbdare infinită, de putere de muncă, de dorinţă de a face permanent bine. Că m-a învăţat să iubesc frumosul în orice formă a lui şi să-l găsesc în orice, că m-a iubit atât de mult, încât mi-a dat impresia că orice vis aş avea, eu pot să îl fac să devină realitate. Şi o să le fac să devină realitate. Şi-o să o iau şi pe ea cu mine, să vadă că tot ce-o să fac bine, o să fie meritul ei şi orice vis o să mai îndeplinesc, o să fie pentru că ea crede în mine. Crede, la prezent. Căci de acum o să trăiască în mine, parte din sufletul meu, care e mult mai gol de azi, dar pe care promit să-l umplu la loc şi-n loc de îmbrăţişări o să pun valorile pe care mi le-a insuflat ea şi-n loc de lumina din ochii ei, iubirea de lume şi-n loc de copilărie, poate un sfert din puterea ei incredibilă. O să fie mai peticit ce-i drept, dar tot cu ea acolo. Zbor lin, suflet lumină! Înger ai fost şi aici, acum doar ai schimbat locul. O să te port cu mine mereu, că dacă iubirea e infinită, nici cerul nu-i prea departe.

        

Comentarii

  1. Superba povestea ta ! Am lăcrimat. Și eu am un bunic, un tata mai bine spus care a trebuie sa plece la Doamne Doamne anul trecut. Lângă el am învățat tot ce mai frumos pe lumea ăsta și nimic nu îmi lipsește mai mult decât vocea lui banda și sfaturile alea cele mai bune pe care doar el știa sa le dea în cele mai bune momente. Mă bucur când și alte persoane au amintiri atât de frumoase cu oameni atât de frumoși.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulţumesc din suflet. Şi eu mă bucur tare când aud poveşti frumoase despre legătura asta puternică, aşa cum numai între bunici şi nepoţi poate să existe. Îmi pare rău pentru bunicul tău, ştiu că dorul doare tare de tot şi că lipsa lor se simte cel mai puternic. Dar într-un fel sau altul, sunt convinsă că e tot acolo. Ai grijă de tine!

      Ștergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Cumva Alive la Sfîrșitul nopții

Citesc de când mă știu și cititul e una dintre cele mai mari bucurii ale mele, încă de când eram mică și am descoperit că, pe de o parte, există o altă lume în care poți să te ascunzi oricând vrei tu și că, pe de altă parte, ca un iubitor avid de poveste, mi-am dat seama ce putere incredibilă au cuvintele și cum oamenii mari pe care îi admiram cel mai mult erau cei care aveau biblioteci pline de cărți și discursuri pline de poveste. Dar trebuie să recunosc că am citit mai mult literatură universală pentru că asta aveau ai mei în bibliotecă. Abia anul ăsta am descoperit eu literatura română contemporană, prin doi oameni cărora le-am citit întâi blogul și pe care i-am admirat din primele rânduri, Ana Barton și Petronela Rotar. Am primit (mulțumesc, Anca mea) și le-am citit ultimele cărți publicate în aceeași zi, despre cum a ajuns Pervazul Anei la sufletul meu am tot povestit, iar azi e despre Petro, despre Sfîrșitul nopții și un pic și despre Alive, cu sau fără ghilimele, fie că se r…

Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice

Azi, teatrul Metropolis,Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice.Sau, altfel spus, una dintre acele puține lecții-cadou care ți se oferă din când în când, ca să te întregească, să-ți pună la loc o bucățică de suflet care-ți lipsea. Am așteptat toată ziua să merg la teatru, la o piesă pe care-mi doream de ceva vreme să o văd, dar mi-am dat seama după primele două minute că nu o să fie o piesă de teatru, ci o lecție-cadou, cum ziceam. Am impresia, din când în când, că sunt lucruri pe care probabil nu am avea puterea să le trăim, așa că ele nu ni se întâmplă, dar, într-o formă sau alta, trebuie să le înțelegem, să fim conștienți de ele, să găsim o cale comună între viața noastră și traiectoria lor. Și piesa asta e fix în punctul acela, unde viața ta se întâlnește cu o altă viață, pe care o trăiesc alți oameni în lumea asta și pe care atunci, în momentul ăla, o simți și tu. Și ți se taie răsuflarea și e o emoție pe care o simți pentru o singură dată, acolo, în momentul ăla. Și se…

Ana-poveste şi Pervazul lui Dumnezeu

Pentru mine, decembrie vine în fiecare an cu mulţumesc-uri din suflet. Când trag linie spre final de an şi-n jumătatea cu lucruri care mi-au bucurat sufletul stau mereu oameni, întâlniri care adună atât de multă emoţie că tind să le fac o cămăruţă în suflet, să le dau numele oamenilor respectivi şi să-mi fac culcuş acolo din când în când, să nu uit ce norocoasă sunt că ni s-au intersectat cumva drumurile.                 Anul ăsta am cunoscut-o pe Ana Barton, care e numai poveste şi nu numai pentru că scrie cărţi, ci pentru că-n jurul ei e o lume întreagă, o lume construită atât de firesc, încât ai impresia, stând în jurul ei, că dacă faci puţină linişte, mai că auzi ce vor să zică omuleţii ăia pe care îi ţine în palme, să te aşezi lângă ei şi să le asculţi poveştile. Şi nu e prea greu pentru că Ana le dă glas tuturor şi face din istorioarele lor povestea ta, ca atunci când eram mici şi ne spuneau bunicii poveşti, iar noi auzeam doar începutul şi continuarea prindea co…