Treceți la conținutul principal

E una din zilele alea în care...

E una din zilele alea în care nu știi să-ți mai controlezi emoțiile, când nu știi dacă zâmbetul de pe față e mai puternic sau dacă nodul din gât o să se facă mare, o să se transforme în lacrimi și-o să te trezești iar râzând și plângând în același timp, cum ai mai făcut de atâtea ori.

E una din zilele alea în care te gândești la toate femeile care ți-au schimbat viața. Și te trezești cu gândul la ele și te-apuci să le scrii câte un mesaj și zâmbești la gândul că există oameni care te fac să scrii gânduri cu zâmbetul până la urechi, că doar gândidu-te la oamenii ăia te proiectezi pe tine într-o zi fericită, ziua aia în care femeia asta minunată a început să creadă în tine. Când oamenii pe care îi admiri cel mai mult cred în tine, începi să crezi și tu. Nu contează că asta nu are nicio continuitate, că nu știi exact încotro se îndreaptă credința asta și nici măcar încotro te îndrepți tu. Sufli tare în credință până se face un pic mai mare decât teama și atunci știi că ești pregătit să o iei în orice direcție, fie că o să fie nevoie să te întorci tot acolo de-atâtea ori.

E una din zilele alea în care printre zâmbete ții mereu ascuns acolo nodul din gât. Te gândești la toți oamenii care azi ar trimite gândurile alea cuiva, care se trezesc și ei cu ele în suflet, dar tot în suflet o să rămână. Care se uită triști la cozile alea inevitabile care se fac azi în fața florăriilor, la diplomele alea atârnate în tarabe pe care e scris pentru cea mai bună mamă. Și-o simți mai tare decât în alți ani pentru că e primul an când nu mai e lângă tine a doua cea mai iubită femeie din lume, bunica. Azi nici tu nu mai poți să îi spui ei la mulți ani, să o suni și să o întrebi dacă știe cine o iubește mai mult și ea să râdă cu tot sufletul și să-i amintești că îi dorești ce e mai bun și ea să-ti spună că are deja ce e mai bun. Să te cuibărești lângă ea și ea să te mângâie în păr și să-ți spună povești și să-ți facă ea cafeaua aia cu lapte, pe care oricum o bei doar cu ea și-apoi să te certe pentru cine știe ce prostie. Dar nu ții gândurile în suflete, le spui, le spui în gând, dar nu simți că vorbești doar tu cu tine. Din momentul în care pierzi pe cineva iubit, nu mai ești niciodată singur când ești doar tu cu tine. Nu mai vorbești singur în oglindă, nu-ți mai e teamă să te-ntorci seara singur acasă, nu mai e niciun moment în care să n-ai cui să spui o poveste. Numai că nu ți se răspunde.

E una din zilele alea în care nu îndrăznești să-ți suni bunicul pentru că nu știi dacă ai putea să râzi când îl suni, să-l bucuri ca de fiecare dată când te aude. Dar se face seară, te gândești că gata, ziua asta e pe sfârșite și te sună el. Și-ți spune la mulți ani de ziua femeii și nodul se transformă brusc în lacrimi și nu se mai opresc și taci, să nu-l superi, dar îți vine să țipi, să te oprești acolo, în mijlocul străzii și să urli din tot sufletul nu bunicule, nu-mi spune la mulți ani de ziua femeii. Eu nu-s femeie, bunicule, eu sunt copil. Fă-mă mică iar, ascunde-mă iar în brațele tale, da-mă în leagăn până aproape o s-ating cerul, spune-mi povești și zi-mi de lumea aia frumoasă cu spiriduși și eroi, iar eu promit că o să te cred iar, bunicule. O să mă prefac măcar. Și după ce termini, mai împinge-mă odată în leagăn, cât de tare poți și poate de data asta o să ating cerul cum îmi promiteai, e acolo cineva pe care-l iubim amândoi, știi tu. Doar azi. Nu, fără povești? Bine, ai dreptate, poate nu mai sunt copil. Și poate oamenii mari nu plâng din senin pe stradă și nici nu visează la cai verzi pe pereți. Gata, fără lacrimi. Mulțumesc că m-ai sunat, bunicule, că te-ai gândit la mine azi, te iubesc. Știu că i-ai fi spus și ei, dar promit că mă fac eu mare și n-o să te mai las să plângi niciodată. O să fiu eu puternică, ai să vezi.

E una din zilele alea în care ai simțit atâta emoție cât într-un an de zile. Și e bine, totuși, e bine că simți. Bucurie, emoție, tristețe, dor. Asta ești tu. Toate odată, nu rând pe rând, ca să se umple cu ceva golurile alea. Să fii întreg. Sau undeva pe acolo.



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Orbi și-un pic mai aproape de ̶b̶i̶n̶e̶ tine

Nu știu niciodată cum ar trebui să începi să vorbești despre ceva, fie om, idee, carte, când prima ta întâlnire cu acel ceva te-a redus complet la tăcere. Știu, totuși, că mă simt deseori înconjurată de mult, tare mult zgomot și că mă trezesc întrebându-mă dacă oamenii chiar nu simt nevoia să mai tacă din când în când, iar după întâlnirea cu romanul ăsta, mi-am dat seama că forma asta de tăcere nu e deloc ușoară, ba din contră, doare ca naiba și poate de-asta tot fug oamenii de ea. Romanul se numește Orbi și e noua carte a Petronelei Rotar, iar eu m-am trezit scriind despre ea pentru că, în timp ce o citeam, nu am scăpat deloc de gândul că suntem o societate de oameni tare bolnavi, că trăim într-o beznă totală, cu teama constantă că dacă ieșim la lumină, toate fricile și durerile noastre o să iasă și ele, o s-o zbughească din găurile alea unde le-am ținut ascunse atât timp. Și noi trăim cu convingerea tâmpită că atâta vreme cât sunt acolo, putem să strângem din dinți, să plângem din c…

Cumva Alive la Sfîrșitul nopții

Citesc de când mă știu și cititul e una dintre cele mai mari bucurii ale mele, încă de când eram mică și am descoperit că, pe de o parte, există o altă lume în care poți să te ascunzi oricând vrei tu și că, pe de altă parte, ca un iubitor avid de poveste, mi-am dat seama ce putere incredibilă au cuvintele și cum oamenii mari pe care îi admiram cel mai mult erau cei care aveau biblioteci pline de cărți și discursuri pline de poveste. Dar trebuie să recunosc că am citit mai mult literatură universală pentru că asta aveau ai mei în bibliotecă. Abia anul ăsta am descoperit eu literatura română contemporană, prin doi oameni cărora le-am citit întâi blogul și pe care i-am admirat din primele rânduri, Ana Barton și Petronela Rotar. Am primit (mulțumesc, Anca mea) și le-am citit ultimele cărți publicate în aceeași zi, despre cum a ajuns Pervazul Anei la sufletul meu am tot povestit, iar azi e despre Petro, despre Sfîrșitul nopții și un pic și despre Alive, cu sau fără ghilimele, fie că se r…