Treceți la conținutul principal

E una din zilele alea în care...

E una din zilele alea în care nu știi să-ți mai controlezi emoțiile, când nu știi dacă zâmbetul de pe față e mai puternic sau dacă nodul din gât o să se facă mare, o să se transforme în lacrimi și-o să te trezești iar râzând și plângând în același timp, cum ai mai făcut de atâtea ori.

E una din zilele alea în care te gândești la toate femeile care ți-au schimbat viața prin simplul fapt că au crezut, la un moment dat, în tine. Când oamenii pe care îi admiri cel mai mult cred în tine, începi să crezi și tu. Nu contează că asta nu are nicio continuitate, că nu știi exact încotro se îndreaptă credința asta și nici măcar încotro te îndrepți tu. Sufli tare în credință până se face un pic mai mare decât teama și atunci știi că ești pregătit să o iei în orice direcție, fie că o să fie nevoie să te întorci tot acolo de-atâtea ori.

E una din zilele alea în care printre zâmbete ții mereu ascuns acolo nodul din gât. Te gândești la toți oamenii care azi ar trimite gândurile alea cuiva, care se trezesc și ei cu ele în suflet, dar tot în suflet o să rămână. Care se uită triști la cozile alea inevitabile care se fac azi în fața florăriilor, la diplomele alea atârnate în tarabe pe care e scris pentru cea mai bună mamă. Și-o simți mai tare decât în alți ani pentru că e primul an când nu mai e lângă tine a doua cea mai iubită femeie din lume, bunica. Azi nici tu nu mai poți să îi spui ei la mulți ani, să o suni și să o întrebi dacă știe cine o iubește mai mult și ea să râdă cu tot sufletul și să-i amintești că îi dorești ce e mai bun și ea să-ți spună că are deja ce e mai bun. Să te cuibărești lângă ea și ea să te mângâie în păr și să-ți spună povești și să-ți facă ea cafeaua aia cu lapte, pe care oricum o bei doar cu ea și-apoi să te certe pentru cine știe ce prostie. Dar nu ții gândurile în suflet, le spui, le spui în gând, dar nu simți că vorbești doar tu cu tine. Din momentul în care pierzi pe cineva iubit, nu mai ești niciodată singur când ești doar tu cu tine. 

E una din zilele alea în care nu îndrăznești să-ți suni bunicul pentru că nu știi dacă ai putea să râzi când îl suni, să-l bucuri ca de fiecare dată când te aude. Dar se face seară, te gândești că gata, ziua asta e pe sfârșite și te sună el. Și-ți spune la mulți ani de ziua femeii și nodul se transformă brusc în lacrimi și nu se mai opresc și taci, să nu-l superi, dar îți vine să țipi, să te oprești acolo, în mijlocul străzii și să urli din tot sufletul, nu, bunicule, nu-mi spune la mulți ani de ziua femeii. Eu nu-s femeie, bunicule, eu sunt copil. Fă-mă mică iar, ascunde-mă iar în brațele tale, da-mă în leagăn până aproape o s-ating cerul, spune-mi povești și zi-mi de lumea aia frumoasă cu spiriduși și eroi, iar eu promit că o să te cred iar, bunicule. O să mă prefac măcar. Și după ce termini, mai împinge-mă o dată în leagăn, cât de tare poți și poate de data asta o să ating cerul cum îmi promiteai, e acolo cineva pe care-l iubim amândoi, știi tu. Doar azi. Nu, fără povești?

E una din zilele alea în care ai simțit atâta emoție cât într-un an de zile. Și e bine, totuși, e bine că simți. Bucurie, emoție, tristețe, dor. Asta ești tu. Toate odată, nu rând pe rând, ca să se umple cu ceva golurile alea. Să fii întreg. Sau undeva pe acolo.



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

O lume-ntreagă într-o bunică

            Dac ă m-ar întreba cineva care a fost cel mai fericit moment din viaţa mea, aş închide ochii şi aş spune zâmbind că toate momentele pe care le-am petrecut la ţară, în satul copilăriei mele, sub ochii plini de iubire ai bunicilor mei, absolut toate, sunt cele mai frumoase. Revelaţia asta cu fericirea am avut-o eu prima dată pe la vreo cinci ani, tot în curtea bunicilor, după o zi întreagă de joacă, morfolită şi cu zâmbetul până la urechi, când mi-am dat seama că tot ce fac eu în preajma lor e să râd. Şi ştiam eu că oamenii care râd aşa, cu tot sufletul şi cu „toţi ochii ” , trebuie să fie tare fericiţi. Acum, că stau să mă gândesc, nici n-aveam de ce să nu fiu fericită. Copil cuminte n-am fost, nici pe departe, ba ai mei chiar se supărau destul de des, da ’ venea mereu replica aia salvatoare a bunicilor, „lasaţi copilul în pace, că la noi poa ’ s ă facă tot ce vrea ea, fericită să fie. Acasă vedeţi voi ce faceţi, da ’ la noi în curte, copilu’ să facă ce vrea”. Şi aşa am ş

Linişte ♡

                Mi-e dor de Paştele la ţară, de Paştele copilăriei. Acolo toată bucuria Sărbătorii pare o reflecție a bucuriei fiecăruia, a bunicilor care vopsesc copacii în alb, adunaţi în faţa porţilor şi spunând poveşti, poate de când erau ei cei care ascultau poveştile și a copiilor care se duc la Biserică şi ţin în mâinile lor micuţe florile alea colorate, adunate de prin grădini, care miros a copilărie şi după ce se dau pe sub masă uită de hăinuţele  noi şi fug pe uliţe râzând cu gura până la urechi şi pare că lumina e toată în ei şi-acum aleargă să o împartă pe la porţi. Şi oamenii le primesc lumina şi le dau înapoi iubire, poate iubire amestecată cu dor de ei-copii. Aşa arată Paştele la ţară şi miroase a cozonaci şi cacao cu lapte, a narcise şi liliac, a iarbă tăiată şi pămănt, când stai culcat pe iarba din spatele casei şi te gândeşti c-ai putea să stai toată viaţa acolo şi nu ţi-ar părea rău. Şi apoi vine sâmbătă seara şi e slujba Învierii şi e momentul ăla pe care î

Crăciun şi final de an

2016 cu miros de spitale în nări, şi halate albe şi teamă, multă teamă. şi poate un pic de speranţă. cu oameni plecaţi departe, prea departe. c-o bunică-minune care a prins aripi, şi dor infinit. cu visuri-njumătăţite si copilărie făcută ghemotoc şi-ascunsă în pod, lăngă păpuşi vechi, să n-ajungă frica şi la ea. 2016, paradoxal, cu zâmbete şi mulţumesc-uri din suflet pentru oameni-lumină. 2016 spre sfârşit cu rugă de linişte şi atât.   E perioada aia din an când sunt pline supermarket-urile, străzile, spitalele, mall-urile şi, cu fiecare an, mai goale sufletele. E, de câţiva ani încoace, perioada în care oamenii sunt mai frustraţi decât de obicei, când se enervează stând la cozi interminabile la case, când nu prea mai au timp unii de ceilalţi, prea prinşi fiind în alergătura asta de colo-colo. Şi e trist, într-un fel, pentru că ar trebui să fie exact opusul, să fie o perioadă de regăsire a ta şi a celor dragi, să ne