Treceți la conținutul principal

E una din zilele alea în care...

E una din zilele alea în care nu știi să-ți mai controlezi emoțiile, când nu știi dacă zâmbetul de pe față e mai puternic sau dacă nodul din gât o să se facă mare, o să se transforme în lacrimi și-o să te trezești iar râzând și plângând în același timp, cum ai mai făcut de atâtea ori.

E una din zilele alea în care te gândești la toate femeile care ți-au schimbat viața prin simplul fapt că au crezut, la un moment dat, în tine. Când oamenii pe care îi admiri cel mai mult cred în tine, începi să crezi și tu. Nu contează că asta nu are nicio continuitate, că nu știi exact încotro se îndreaptă credința asta și nici măcar încotro te îndrepți tu. Sufli tare în credință până se face un pic mai mare decât teama și atunci știi că ești pregătit să o iei în orice direcție, fie că o să fie nevoie să te întorci tot acolo de-atâtea ori.

E una din zilele alea în care printre zâmbete ții mereu ascuns acolo nodul din gât. Te gândești la toți oamenii care azi ar trimite gândurile alea cuiva, care se trezesc și ei cu ele în suflet, dar tot în suflet o să rămână. Care se uită triști la cozile alea inevitabile care se fac azi în fața florăriilor, la diplomele alea atârnate în tarabe pe care e scris pentru cea mai bună mamă. Și-o simți mai tare decât în alți ani pentru că e primul an când nu mai e lângă tine a doua cea mai iubită femeie din lume, bunica. Azi nici tu nu mai poți să îi spui ei la mulți ani, să o suni și să o întrebi dacă știe cine o iubește mai mult și ea să râdă cu tot sufletul și să-i amintești că îi dorești ce e mai bun și ea să-ți spună că are deja ce e mai bun. Să te cuibărești lângă ea și ea să te mângâie în păr și să-ți spună povești și să-ți facă ea cafeaua aia cu lapte, pe care oricum o bei doar cu ea și-apoi să te certe pentru cine știe ce prostie. Dar nu ții gândurile în suflet, le spui, le spui în gând, dar nu simți că vorbești doar tu cu tine. Din momentul în care pierzi pe cineva iubit, nu mai ești niciodată singur când ești doar tu cu tine. 

E una din zilele alea în care nu îndrăznești să-ți suni bunicul pentru că nu știi dacă ai putea să râzi când îl suni, să-l bucuri ca de fiecare dată când te aude. Dar se face seară, te gândești că gata, ziua asta e pe sfârșite și te sună el. Și-ți spune la mulți ani de ziua femeii și nodul se transformă brusc în lacrimi și nu se mai opresc și taci, să nu-l superi, dar îți vine să țipi, să te oprești acolo, în mijlocul străzii și să urli din tot sufletul, nu, bunicule, nu-mi spune la mulți ani de ziua femeii. Eu nu-s femeie, bunicule, eu sunt copil. Fă-mă mică iar, ascunde-mă iar în brațele tale, da-mă în leagăn până aproape o s-ating cerul, spune-mi povești și zi-mi de lumea aia frumoasă cu spiriduși și eroi, iar eu promit că o să te cred iar, bunicule. O să mă prefac măcar. Și după ce termini, mai împinge-mă o dată în leagăn, cât de tare poți și poate de data asta o să ating cerul cum îmi promiteai, e acolo cineva pe care-l iubim amândoi, știi tu. Doar azi. Nu, fără povești?

E una din zilele alea în care ai simțit atâta emoție cât într-un an de zile. Și e bine, totuși, e bine că simți. Bucurie, emoție, tristețe, dor. Asta ești tu. Toate odată, nu rând pe rând, ca să se umple cu ceva golurile alea. Să fii întreg. Sau undeva pe acolo.



Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Celui mai drag profesor din lume ♡

“Because of you I can feel myself slowly, but surely becoming the me I have always dreamed of being.” Altfel spus, sunt unii oameni care apar în jurul tău de niciunde şi, fără să îţi dai seama, îţi schimbă viaţa în cel mai frumos mod posibil. Oameni care cred în tine cu atât de multă putere, cum nici măcar tu nu ai putea să crezi vreodată, fără de care visurile tale ar rămâne uitate într-o cutie, cu o dată mare scrisă pe ele, ziua universală în care ştii că vei avea curajul să le dai drumul să zboare: mâine, întotdeauna mâine. Până apare cineva care te face să le scoţi din cutie azi, iar mâine sunt deja poveşti, poimâine adevărate romane şi încet-încet devin cea mai frumoasă poveste a ta, realizată de cea mai bună versiune a ta pentru că-n ea crede omul care îţi dă curajul să o scrii. Şi pe OMUL ăsta bun unii îl numesc familie, alţii prieten, alţii binecuvântare, iar eu îi spun, simplu, super teach. Omul pe care l-am cunoscut la vârsta când aveam cea mai mare nevoie de modele, deşi n…

Orbi și-un pic mai aproape de ̶b̶i̶n̶e̶ tine

Nu știu niciodată cum ar trebui să începi să vorbești despre ceva, fie om, idee, carte, când prima ta întâlnire cu acel ceva te-a redus complet la tăcere. Știu, totuși, că mă simt deseori înconjurată de mult, tare mult zgomot și că mă trezesc întrebându-mă dacă oamenii chiar nu simt nevoia să mai tacă din când în când, iar după întâlnirea cu romanul ăsta, mi-am dat seama că forma asta de tăcere nu e deloc ușoară, ba din contră, doare ca naiba și poate de-asta tot fug oamenii de ea. Romanul se numește Orbi și e noua carte a Petronelei Rotar, iar eu m-am trezit scriind despre ea pentru că, în timp ce o citeam, nu am scăpat deloc de gândul că suntem o societate de oameni tare bolnavi, că trăim într-o beznă totală, cu teama constantă că dacă ieșim la lumină, toate fricile și durerile noastre o să iasă și ele, o s-o zbughească din găurile alea unde le-am ținut ascunse atât timp. Și noi trăim cu convingerea tâmpită că atâta vreme cât sunt acolo, putem să strângem din dinți, să plângem din c…

Ana-poveste şi Pervazul lui Dumnezeu

Pentru mine, decembrie vine în fiecare an cu mulţumesc-uri din suflet. Când trag linie spre final de an şi-n jumătatea cu lucruri care mi-au bucurat sufletul stau mereu oameni, întâlniri care adună atât de multă emoţie că tind să le fac o cămăruţă în suflet, să le dau numele oamenilor respectivi şi să-mi fac culcuş acolo din când în când, să nu uit ce norocoasă sunt că ni s-au intersectat cumva drumurile.                 Anul ăsta am cunoscut-o pe Ana Barton, care e numai poveste şi nu numai pentru că scrie cărţi, ci pentru că-n jurul ei e o lume întreagă, o lume construită atât de firesc, încât ai impresia, stând în jurul ei, că dacă faci puţină linişte, mai că auzi ce vor să zică omuleţii ăia pe care îi ţine în palme, să te aşezi lângă ei şi să le asculţi poveştile. Şi nu e prea greu pentru că Ana le dă glas tuturor şi face din istorioarele lor povestea ta, ca atunci când eram mici şi ne spuneau bunicii poveşti, iar noi auzeam doar începutul şi continuarea prindea co…