Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din 2016

Crăciun şi final de an

2016 cu miros de spitale în nări,
şi halate albe şi

teamă, multă teamă.
şi poate un pic de speranţă. cu oameni plecaţi departe, prea departe. c-o bunică-minune care a prins aripi, şi dor infinit. cu visuri-njumătăţite si copilărie făcută ghemotoc şi-ascunsă în pod, lăngă păpuşi vechi, să n-ajungă frica şi la ea. 2016, paradoxal, cu zâmbete şi mulţumesc-uri din suflet pentru oameni-lumină. 2016 spre sfârşit cu rugă de linişte şi atât.

E perioada aia din an când sunt pline supermarket-urile, străzile, spitalele, mall-urile şi, cu fiecare an, mai goale sufletele. E, de câţiva ani încoace, perioada în care oamenii sunt mai frustraţi decât de obicei, când se enervează stând la cozi interminabile la case, când nu prea mai au timp unii de ceilalţi, prea prinşi fiind în alergătura asta de colo-colo. Şi e trist, într-un fel, pentru că ar trebui să fie exact opusul, să fie o perioadă de regăsire a ta şi a celor dragi, să ne desprindem într-un fel de alergătura asta de fiecare zi, nu să o amplificăm, să surpri…

Cumva Alive la Sfîrșitul nopții

Citesc de când mă știu și cititul e una dintre cele mai mari bucurii ale mele, încă de când eram mică și am descoperit că, pe de o parte, există o altă lume în care poți să te ascunzi oricând vrei tu și că, pe de altă parte, ca un iubitor avid de poveste, mi-am dat seama ce putere incredibilă au cuvintele și cum oamenii mari pe care îi admiram cel mai mult erau cei care aveau biblioteci pline de cărți și discursuri pline de poveste. Dar trebuie să recunosc că am citit mai mult literatură universală pentru că asta aveau ai mei în bibliotecă. Abia anul ăsta am descoperit eu literatura română contemporană, prin doi oameni cărora le-am citit întâi blogul și pe care i-am admirat din primele rânduri, Ana Barton și Petronela Rotar. Am primit (mulțumesc, Anca mea) și le-am citit ultimele cărți publicate în aceeași zi, despre cum a ajuns Pervazul Anei la sufletul meu am tot povestit, iar azi e despre Petro, despre Sfîrșitul nopții și un pic și despre Alive, cu sau fără ghilimele, fie că se r…

Ana-poveste şi Pervazul lui Dumnezeu

Pentru mine, decembrie vine în fiecare an cu mulţumesc-uri din suflet. Când trag linie spre final de an şi-n jumătatea cu lucruri care mi-au bucurat sufletul stau mereu oameni, întâlniri care adună atât de multă emoţie că tind să le fac o cămăruţă în suflet, să le dau numele oamenilor respectivi şi să-mi fac culcuş acolo din când în când, să nu uit ce norocoasă sunt că ni s-au intersectat cumva drumurile.                 Anul ăsta am cunoscut-o pe Ana Barton, care e numai poveste şi nu numai pentru că scrie cărţi, ci pentru că-n jurul ei e o lume întreagă, o lume construită atât de firesc, încât ai impresia, stând în jurul ei, că dacă faci puţină linişte, mai că auzi ce vor să zică omuleţii ăia pe care îi ţine în palme, să te aşezi lângă ei şi să le asculţi poveştile. Şi nu e prea greu pentru că Ana le dă glas tuturor şi face din istorioarele lor povestea ta, ca atunci când eram mici şi ne spuneau bunicii poveşti, iar noi auzeam doar începutul şi continuarea prindea co…

Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice

Azi, teatrul Metropolis,Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice.Sau, altfel spus, una dintre acele puține lecții-cadou care ți se oferă din când în când, ca să te întregească, să-ți pună la loc o bucățică de suflet care-ți lipsea. Am așteptat toată ziua să merg la teatru, la o piesă pe care-mi doream de ceva vreme să o văd, dar mi-am dat seama după primele două minute că nu o să fie o piesă de teatru, ci o lecție-cadou, cum ziceam. Am impresia, din când în când, că sunt lucruri pe care probabil nu am avea puterea să le trăim, așa că ele nu ni se întâmplă, dar, într-o formă sau alta, trebuie să le înțelegem, să fim conștienți de ele, să găsim o cale comună între viața noastră și traiectoria lor. Și piesa asta e fix în punctul acela, unde viața ta se întâlnește cu o altă viață, pe care o trăiesc alți oameni în lumea asta și pe care atunci, în momentul ăla, o simți și tu. Și ți se taie răsuflarea și e o emoție pe care o simți pentru o singură dată, acolo, în momentul ăla. Și se…

Străbunica mea bună

Ea e străbunica mea şi azi ar fi împlinit 97 de ani, dar de trei ani cred că îşi sărbătoreşte ziua acolo, la Doamne-Doamne. Sau nu, că nici aici nu îi prea plăcea să fie în centrul atenţiei şi nici nu îmi amintesc să-şi fi sărbătorit ziua vreodată. Lăsând la o parte zilele de naştere, bunica mea era omul cel mai puternic pe care l-am cunoscut.
                Nu povestea prea mult din viaţa ei, ba dacă stau să mă gândesc, povestea atât de puţin, că deseori trăiam cu impresia că atât de departe ar fi tinereţea de ea, că de fapt s-a născut direct om mare, cu griji şi responsabiltăţi sau direct înger şi a trimis-o Cineva să aibă grijă de noi ăştia mai mici, generaţii după generaţii. Două amintiri clar întipărite în suflet avea ea şi pe-astea le ştiu, că mi le tot zicea când veneam iarna, după o zi întreagă de dat cu sania, udă din cap până-n picioare şi fugeam direct în căsuţa ei, cu picioarele pe soba aia mică şi veche şi-o ascultam pe ea spunându-mi poveşti. Prima era…

Colecţia Costică Acsinte, cea mai frumoasă poveste de copil mare

Are bunicul meu, despre care am tot povestit, un obicei de a păstra orice lucru vechi, că poate-poate i-o trebui la ceva, cândva. Obiceiul ăsta nu-i făcea prea mare bucurie nici bunicii mele, nici celorlalți oameni de prin curte, care tare-și doreau să mai găsească și ei câte un loc să mai pună una-alta, dar fiecare colțișor era plin de câte-un lucru uitat de lume al bunicului. Pe mine mă bucura lucrul ăsta și mă-ncântau și scrisorile alea vechi și muzicuța lui și revistele alea cu poze. Dar cel mai mult m-am bucurat când am descoperit o cutie cu poze vechi, zeci de poze, toate alb-negru. Prima dată m-am uitat la ele cu bunicul lângă mine și-mi spunea el povestea oamenilor ălora de acolo, ce-i cu ei și de unde vin și altele la fel, că acum dacă stau să mă gândesc, cred că, de fapt, de la un moment dat, nici nu îmi mai povestea mie, ba își spunea lui despre lucruri și oameni care îi lipseau mai mult decât înțelegeam eu. Ceilalți nu prea înțelegeau rostul lucrurilor ălora vechi, da’ mie…

Bunătatea în oameni

Empatie, generozitate, bunătate care transcende orice limită şi care are o traiectorie fixă: de la suflet la suflet, cea mai puternică formă a iubirii de oameni. Sunt toate valori pe care, copil fiind, le găseşti în oricine pentru că bunătatea asta neîntinată stă în sufletul oricărui copil, iar atât timp cât tu eşti numai lumină, lumina asta o găseşti şi în ceilalţi, căci nu poţi vorbi despre urâţenie sufletească atât timp cât n-ai cunoscut-o niciodată. Apoi mai creşti şi printre oamenii mari, bunătatea asta nu mai vine de la sine, nu mai e o trăsătură firească, ci devine un scop al unei căutări, o căutare a fiecăruia a unor valori pe care vrei cu tot sufletul să le păstrezi. 
                Şi când, mare fiind, bunătatea rămâne trăsătura definitorie a unei persoane, când, conştient  de nefirescul lumii în care trăieşti, poţi totuşi să asociezi bunătatea cu un om în exact aceeaşi măsură ca atunci când erai copil, atunci trebuie să mulţumeşti pentru prezenţa persoanei r…

Oameni-acasă

Cred că dintre toate cuvintele care există în lumea asta, preferatul meu e acasă. Şi acasă sună a copilărie, a linişte şi acasă mi-e colţ de suflet, mi-e certitudine şi siguranţă, mi-e bucurie simplă şi lumină-n ochi şi visuri uitate prin cutii şi întrebări  la care n-am nevoie de răspunsuri. Şi acasă nici măcar nu-mi aparţine, e împrăştiat prin alte suflete şi locuri din lumea asta, pe la oameni pe care îi cunosc dintotdeauna şi pe la alţii pe care nu i-am întâlnit încă, printr-un val la mare în care mi-am suflat eu nişte visuri într-o vară şi care cine ştie pe unde or fi ajuns, pe la nişte oameni pe care i-am admirat fără măcar să ştiu cum îi cheamă, prin nişte locuri în care am râs cu atâta bucurie că râsul s-a făcut ecou în sufletul meu şi până şi pe el l-am lăsat să plece, să le fac loc altora. Şi visez eu că într-o zi pe toţi oamenii ăştia o să-i văd adunaţi la un loc, să le mulţumesc că mi-au fost acasă şi dacă întâlnirea asta n-o să se întâmple totuşi, o să zic în gân…

Bunica, îngerul meu bun

Dacă m-ar întreba cineva care a fost cel mai fericit moment din viaţa mea, aş închide ochii şi aş spune zâmbind că toate momentele pe care le-am petrecut la ţară, în satul copilăriei mele, sub ochii plini de iubire ai bunicilor mei, absolut toate, sunt cele mai frumoase. Revelaţia asta cu fericirea am avut-o eu prima dată pe la vreo cinci ani, tot în curtea bunicilor, după o zi întreagă de joacă, morfolită şi cu zâmbetul până la urechi, când mi-am dat seama că tot ce fac eu în preajma lor e să râd. Şi ştiam eu că oamenii care râd aşa, cu tot sufletul şi cu „toţi ochii”, trebuie să fie tare fericiţi. Acum, că stau să mă gândesc, nici n-aveam de ce să nu fiu fericită. Copil cuminte n-am fost, nici pe departe, ba ai mei chiar se supărau destul de des, da’ venea mereu replica aia salvatoare a bunicilor, „lasaţi copilul în pace, că la noi poa’ să facă tot ce vrea ea, fericită să fie. Acasă vedeţi voi ce faceţi, da’ la noi în curte, copilu’ să facă ce vrea”. Şi aşa am şi făcut. …

Gânduri.

De când am început să scriu pe blogul ăsta, mi l-am imaginat ca o oglindă a sufletului meu, un loc unde las eu toate gândurile, emoţiile, trăirile, ca să le caut mai târziu. De câteva zile am tot încercat să scriu, căci scrisul înseamnă linişte pentru mine, dar nici gândurile nu se adunau într-un tot coerent, iar emoţiile parcă se exprimau mai bine prin lacrimi decât prin cuvinte. Tatăl meu a înţeles, ca de fiecare dată. A pus el gândurile lui în scris, gânduri pentru el, pentru mine, pentru certitudinea că emoţia e aceeaşi. Şi pentru şi despre bunica mea. Mama lui. Ca să rămână. Ca să înţeleg. Să simt. Să ajungă la ea. Şi sigur vor ajunge. Le las aici, căci aşa i-am promis tatălui meu. Aici, nu pentru mine. Pentru alţii, să înţelegă ei. Şi să se bucure. De timp, cu toţi ai lor.

Să ştii că te-am plăcut de când te-am văzut. Nu te cunoşteam, dar miroseai a mine sau eu a tine, nu prea mi-am dat bine seama. La început nu te înţegeam, dar îmi plăcea vocea ta. Cu timpul te-am înţeles din ce …

Celui mai drag profesor din lume ♡

“Because of you I can feel myself slowly, but surely becoming the me I have always dreamed of being.” Altfel spus, sunt unii oameni care apar în jurul tău de niciunde şi, fără să îţi dai seama, îţi schimbă viaţa în cel mai frumos mod posibil. Oameni care cred în tine cu atât de multă putere, cum nici măcar tu nu ai putea să crezi vreodată, fără de care visurile tale ar rămâne uitate într-o cutie, cu o dată mare scrisă pe ele, ziua universală în care ştii că vei avea curajul să le dai drumul să zboare: mâine, întotdeauna mâine. Până apare cineva care te face să le scoţi din cutie azi, iar mâine sunt deja poveşti, poimâine adevărate romane şi încet-încet devin cea mai frumoasă poveste a ta, realizată de cea mai bună versiune a ta pentru că-n ea crede omul care îţi dă curajul să o scrii. Şi pe OMUL ăsta bun unii îl numesc familie, alţii prieten, alţii binecuvântare, iar eu îi spun, simplu, super teach. Omul pe care l-am cunoscut la vârsta când aveam cea mai mare nevoie de modele, deşi n…

Oameni-minune. Şi teatru.

Nu am prea multe certitudini, dar cred cu tot sufletul că lucrurile cele mai bune care mi s-au întâmplat sunt, de fapt, întâlniri. Întâlniri cu oameni-minune şi suflete-lumină care parcă gândesc altfel, simt altfel, transmit altfel, oameni care nu se rezumă la a trăi, dar care îi inspiră şi pe ceilalţi să trăiască mai frumos. Şi am tot zis că pentru aşa oameni parcă trebuie să mulţumeşti în sus şi să te bucuri că sunt. Şi unul dintre oamenii pe care îi admir cel mai mult e, cu siguranţă, doamna Oana Pellea. Un om pe care, dacă îl priveşti atent, parcă îi vezi sufletul reflectat în ochi, căci transmite emoţie şi fără să spună nimic. Şi e o emoţie pe care nu o poţi descrie în cuvinte, dar pe care o simţi cu tot sufletul. Şi cred că te schimbă, fără să îţi dai seama, schimbând într-un fel modul în care te raportezi la lume, la oameni, la valori şi la tine. Şi măcar pentru o secundă vezi altfel lucrurile, iar mie mi se pare incredibil că un om are puterea să facă aşa lucruri frumoase. Iar…

O carte ca un suflet

N-am scris niciodată despre cărţi aici, pe blog şi nu pentru că nu mi-ar plăcea să citesc, ba din contră. Sunt câteva lucruri bune, tare bune, care mi s-au întâmplat pe lumea asta şi printre ele două, care nici nu-s lucruri măcar, ci adevărate universuri. Ale sufletului meu numai. Unul e îmbrăcat într-o lumină frumoasă, aşa ca o aură de bine şi e iubirea bunicilor mei, cu toată lumea aia frumoasă de sat, cu toată simplitatea şi fericirea de acolo. Şi celălalt e lumea cărţilor, în care mă pierd şi mă regăsesc constant. De citit, citesc de când îmi amintesc eu c-am început să şi visez. Cu ochii deschişi, că-n somn visam eu şi-nainte, ca toţi oamenii. Dar nu tare îmi amintesc visele astea, că mă trezeam mereu şi orice-aş fi visat, realitatea în lumea mea de copil era mult mai frumoasă. Despre cărţi, cum ziceam, n-am scris, pentru că oricât de mult mi-ar fi plăcut mie o carte, prin oricâte lumi mă plimba în timp ce-i răsfoiam paginile, când o închideam, reveneam la realit…