Dacă
m-ar întreba cineva care a fost cel mai fericit moment din viaţa mea, aş
închide ochii şi aş spune zâmbind că toate momentele pe care le-am petrecut la
ţară, în satul copilăriei mele, sub ochii plini de iubire ai bunicilor mei,
absolut toate, sunt cele mai frumoase. Revelaţia asta cu fericirea am avut-o eu
prima dată pe la vreo cinci ani, tot în curtea bunicilor, după o zi întreagă de
joacă, morfolită şi cu zâmbetul până la urechi, când mi-am dat seama că tot ce
fac eu în preajma lor e să râd. Şi ştiam eu că oamenii care râd aşa, cu tot
sufletul şi cu „toţi ochii”, trebuie să fie tare fericiţi. Acum, că stau să mă
gândesc, nici n-aveam de ce să nu fiu fericită. Copil cuminte n-am fost, nici
pe departe, ba ai mei chiar se supărau destul de des, da’ venea mereu replica aia salvatoare a bunicilor, „lasaţi
copilul în pace, că la noi poa’ să facă tot ce vrea ea, fericită să fie. Acasă vedeţi voi
ce faceţi, da’ la noi în curte, copilu’ să facă ce vrea”. Şi aşa am şi făcut. În curtea lor, m-am
îndrăgostit de tot ce mi-e frumos şi bun pe lumea asta. De alergatul prin
grădini şi pe uliţe, de urcatul în copaci, care se lăsa mereu cu vânătăi şi
haine murdare, de mirosul de carte, cărţile alea vechi uitate pe cine ştie
unde, de datul cu sania sus pe uliţă, când veneam acasă tot udă şi murdară şi
bunica mea parcă-parcă m-ar fi certat când mă vedea aşa, da’ mă lua de mână, mă
aşeza frumuşel să mă-ncălzesc cu picioarele pe sobă, cu o cană de cacao cu
lapte în mână şi cu poveştile lor. Ah, poveştile. Le-am ascultat de zeci de
ori, mereu aceleaşi, mereu cu sentimentul ăla că atunci când le spuneau,
bunicii mei rămâneau acolo doar fizic, dar cu sufletul trebuie să fi zburat fix
în vremurile alea, că prea le sclipeau ochii când le ziceau. Şi eu nu m-aş fi
plictisit niciodată, ba parcă le trăiam şi eu cu ei. Mai erau şi pozele alea
vechi alb-negru şi orezul cu lapte pe foi de nuc şi cireşul meu din faţa casei
unde stăteam vara la umbră şi leagănul ăla în care mi-am spus toate visurile.
Mă dădeam tare în leagăn şi mă uitam mereu în sus, la cer, niciodată în altă
parte şi atât de tare îmi fugea gândul, că nu mai auzeam nimic în jurul meu.
Dar oricâte visuri aş fi avut, primul era mereu acelaşi, să fiu mereu fericită
ca în momentul ăla, lângă bunicii mei. Aşa că tot pe la vârsta aia, când
auzisem că un vecin de pe uliţa aia a trăit până la o sută de ani, adică era
cel mai bătrân om de care auzisem, mă gândeam că şi bunicii mei tot până la o
sută o să trăiască. Bun, deci asta e limita. Şi hop cu socotelile. „Dacă bunicii or să trăiască până la o sută, atunci
eu mai am vreo patruzeci de ani să fiu fericită”, că doar fericirea mea era legată de iubirea lor şi mie
doar în braţele lor îmi sclipeau ochii. Măcar atâta lucru ştiam şi eu. Ce nu
ştiam eu atunci, era că poţi să te joci de-a orice, pititea, şotron, sfoara,
frunza, da’ nu de-a Dumnezeu. Niciodată cu anii şi cu vieţile oamenilor. Am
aflat şi asta un pic mai târziu. Dar de bucurat, am continuat să mă bucur mereu
de ei, de sentimentul ăla că şi aşa, mare, în curtea lor tot copil sunt, şi-n
braţele lor, cel mai iubit om din lume. De când m-am făcut mare, când ajungeam
cu maşina pe uliţa aia, simţeam că n-aş fi plecat niciodată de acolo şi-mi
venea mereu să urlu de fericire, că uite ce om norocos sunt, c-aş putea să
rămân doar cu simplitatea de acolo şi tot fericită aş fi, când altora le
trebuia atât de multe numai ca să zâmbească un picuţ. Numai că Doamne-Doamne a
avut El altă poveste şi sigur n-a coincis deloc cu a mea. Că-n povestea mea
cuvântul cancer nu există şi nici boală şi în niciun caz moarte. Şi-n povestea
mea eu nu rămâneam niciodată fără bunica mea bună şi fără zâmbetul ei când
ajungeam la poartă şi fără îmbrăţişările ei. În povestea mea aş fi strâns-o
tare tare în braţe, să îi treacă toată durerea, aşa cum făcea ea mereu şi-am fi
revenit la ale noastre. La fericirea de acolo unde n-avea ce să se întâmple.
Numai că povestea o scriem noi doar până la un punct şi ni se dă şansa s-o
facem cea mai frumoasă, să-i acordăm timp şi atenţie şi iubire doar până la un
punct. Sfârşitul, pe care nu îl mai scriem tot noi. Şi care vine cu dor şi
frustrări şi lacrimi şi „de ce fix ea”? Bine măcar că mi-a dat Dumnezeu atâta
minte încât povestea cu bunica mea în rol de înger-bun aici, lângă mine, să fie
cea mai frumoasă. C-a lăsat-o să mă înveţe despre bunătate într-un mod aşa de
simplu, că parcă nici n-ar fi putut exista alte valori în afară de bunătatea
asta infinită, că mi-a dat-o pe ea să creadă în mine şi să-mi spună cele mai
frumoase poveşti, că a lăsat-o să fie modelul meu de răbdare infinită, de putere
de muncă, de dorinţă de a face permanent bine. Că m-a învăţat să iubesc
frumosul în orice formă a lui şi să-l găsesc în orice, că m-a iubit atât de
mult, încât mi-a dat impresia că orice vis aş avea, eu pot să îl fac să devină
realitate. Şi o să le fac să devină realitate. Şi-o să o iau şi pe ea cu mine,
să vadă că tot ce-o să fac bine, o să fie meritul ei şi orice vis o să mai
îndeplinesc, o să fie pentru că ea crede în mine. Crede, la prezent. Asta e una dintre certitudini. :)
Mi-e dor de Paştele la ţară, de Paştele copilăriei. Acolo toată bucuria Sărbătorii pare o reflecție a bucuriei fiecăruia, a bunicilor care vopsesc copacii în alb, adunaţi în faţa porţilor şi spunând poveşti, poate de când erau ei cei care ascultau poveştile și a copiilor care se duc la Biserică şi ţin în mâinile lor micuţe florile alea colorate, adunate de prin grădini, care miros a copilărie şi după ce se dau pe sub masă uită de hăinuţele noi şi fug pe uliţe râzând cu gura până la urechi şi pare că lumina e toată în ei şi-acum aleargă să o împartă pe la porţi. Şi oamenii le primesc lumina şi le dau înapoi iubire, poate iubire amestecată cu dor de ei-copii. Aşa arată Paştele la ţară şi miroase a cozonaci şi cacao cu lapte, a narcise şi liliac, a iarbă tăiată şi pămănt, când stai culcat pe iarba din spatele casei şi te gândeşti c-ai putea să stai toată viaţa acolo şi nu ţi-ar părea rău. Şi apoi vine sâmbătă seara şi e slujba Învierii şi e momentul ăla pe care î
Superba povestea ta ! Am lăcrimat. Și eu am un bunic, un tata mai bine spus care a trebuie sa plece la Doamne Doamne anul trecut. Lângă el am învățat tot ce mai frumos pe lumea ăsta și nimic nu îmi lipsește mai mult decât vocea lui banda și sfaturile alea cele mai bune pe care doar el știa sa le dea în cele mai bune momente. Mă bucur când și alte persoane au amintiri atât de frumoase cu oameni atât de frumoși.
RăspundețiȘtergereMulţumesc din suflet. Şi eu mă bucur tare când aud poveşti frumoase despre legătura asta puternică, aşa cum numai între bunici şi nepoţi poate să existe. Îmi pare rău pentru bunicul tău, ştiu că dorul doare tare de tot şi că lipsa lor se simte cel mai puternic. Dar într-un fel sau altul, sunt convinsă că e tot acolo. Ai grijă de tine!
Ștergere