Treceți la conținutul principal

Celui mai drag profesor din lume ♡

“Because of you I can feel myself slowly, but surely becoming the me I have always dreamed of being.” Altfel spus, sunt unii oameni care apar în jurul tău de niciunde şi, fără să îţi dai seama, îţi schimbă viaţa în cel mai frumos mod posibil. Oameni care cred în tine cu atât de multă putere, cum nici măcar tu nu ai putea să crezi vreodată, fără de care visurile tale ar rămâne uitate într-o cutie, cu o dată mare scrisă pe ele, ziua universală în care ştii că vei avea curajul să le dai drumul să zboare: mâine, întotdeauna mâine. Până apare cineva care te face să le scoţi din cutie azi, iar mâine sunt deja poveşti, poimâine adevărate romane şi încet-încet devin cea mai frumoasă poveste a ta, realizată de cea mai bună versiune a ta pentru că-n ea crede omul care îţi dă curajul să o scrii. Şi pe OMUL ăsta bun unii îl numesc familie, alţii prieten, alţii binecuvântare, iar eu îi spun, simplu, super teach. Omul pe care l-am cunoscut la vârsta când aveam cea mai mare nevoie de modele, deşi nu îmi dădeam seama, care mi-a conturat paşii cum nu credeam că ar putea face-o cineva, care a aşezat prima bucată de încredere pe drumul de a deveni ceea ce mi-am dorit mereu să fiu. Şi pe drumul ăsta plin cu visuri care îşi doresc să iasă din cutie şi să prindă contur nu am mai făcut de atunci niciun pas fără să mă uit la profa mea dragă şi să-mi dea certitudinea că sunt pe drumul cel bun. E cel mai puternic om pe care îl cunosc şi am tot zis asta de când am înţeles că putere nu e sinonim cu forţă, ci cu abilitatea de a trece peste tot ce stă în calea zâmbetului tău, cu o bunătate, o seninătate şi o tărie de caracter care nu doar că te fac pe tine să mergi mai departe, dar îi inspiră şi pe cei din jurul tău să facă la fel. Şi teach inspiră oameni permanent, aşa cum ar trebui să facă orice cadru didactic dedicat, le pune într-un colţ de suflet toate valorile de care au nevoie pentru a reuşi, să le tot găsească ei acolo când  vor avea cea mai mare nevoie de ele şi apoi le dă drumul să se descopere. Şi face asta cu atâta dăruire, încât sunt convinsă că de cele mai multe ori nici nu îşi dă seama. Te ţine de mână până ai suficient curaj să mergi singur, dar te face să crezi că tu ai fost puternic şi încrezător de la început şi că toate lucrurile pe care le-ai făcut sunt doar meritul tău. Dar eu ştiu că nu e aşa. Ştiu că sunt ceea ce sunt pentru că am norocul să o am în jurul meu, pentru că am bucuria să îi ascult fiecare sfat şi fiecare poveste şi atât de puternic e impactul lor asupra mea, încât şi-au făcut culcuş în sufletul meu şi ştiu că nu o să le mai dau drumul niciodată. Ştiu că o să îi fiu mereu recunoscătoare pentru tot şi că orice lucru bun mi se va întâmpla, va purta amprenta influenţei ei asupra mea şi o să spun asta tuturor pentru că am impresia că oamenii trebuie să ştie că undeva există aşa un om bun pe care e o binecuvântare să îl cunoşti. Ştiu că mulţi dintre oamenii pe care i-am tot întâlnit pe drumul meu, care m-au învăţat şi m-au inspirat, o să îşi vadă la un moment dat de drumul lor şi eu de al meu, pe un drum cu sens opus, dar că lângă teach drumul va avea mereu acelaşi sens. Şi nu pentru că am nevoie ca lucrul ăsta să se întâmple, pentru că asta s-ar numi egoism, ci pentru că e pur şi simplu o bucurie infinită să ştiu că e acolo.

Şi azi e ziua omului meu bun. Şi nu ştiu ce i-ai putea dori omului pe care îl admiri cel mai mult, dar ştiu că bucuria lui teach e şi bucuria mea şi că dacă ar primi înapoi măcar jumătate din zâmbetele şi puterea pe care le dăruieşte permanent ar fi un om mai mult decât fericit. Aşa cum merită, de altfel. Mulţumesc, super teach. Pentru tot şi toate, pentru tot ce sunteţi si pentru tot ce sunt eu datorită dumneavoastră. La cei mai mulţi şi mai frumoşi ani! 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

O lume-ntreagă într-o bunică

            Dac ă m-ar întreba cineva care a fost cel mai fericit moment din viaţa mea, aş închide ochii şi aş spune zâmbind că toate momentele pe care le-am petrecut la ţară, în satul copilăriei mele, sub ochii plini de iubire ai bunicilor mei, absolut toate, sunt cele mai frumoase. Revelaţia asta cu fericirea am avut-o eu prima dată pe la vreo cinci ani, tot în curtea bunicilor, după o zi întreagă de joacă, morfolită şi cu zâmbetul până la urechi, când mi-am dat seama că tot ce fac eu în preajma lor e să râd. Şi ştiam eu că oamenii care râd aşa, cu tot sufletul şi cu „toţi ochii ” , trebuie să fie tare fericiţi. Acum, că stau să mă gândesc, nici n-aveam de ce să nu fiu fericită. Copil cuminte n-am fost, nici pe departe, ba ai mei chiar se supărau destul de des, da ’ venea mereu replica aia salvatoare a bunicilor, „lasaţi copilul în pace, că la noi poa ’ s ă facă tot ce vrea ea, fericită să fie. Acasă vedeţi voi ce faceţi, da ’ la noi în curte, copilu’ să facă ce vrea”. Şi aşa am ş

Linişte ♡

                Mi-e dor de Paştele la ţară, de Paştele copilăriei. Acolo toată bucuria Sărbătorii pare o reflecție a bucuriei fiecăruia, a bunicilor care vopsesc copacii în alb, adunaţi în faţa porţilor şi spunând poveşti, poate de când erau ei cei care ascultau poveştile și a copiilor care se duc la Biserică şi ţin în mâinile lor micuţe florile alea colorate, adunate de prin grădini, care miros a copilărie şi după ce se dau pe sub masă uită de hăinuţele  noi şi fug pe uliţe râzând cu gura până la urechi şi pare că lumina e toată în ei şi-acum aleargă să o împartă pe la porţi. Şi oamenii le primesc lumina şi le dau înapoi iubire, poate iubire amestecată cu dor de ei-copii. Aşa arată Paştele la ţară şi miroase a cozonaci şi cacao cu lapte, a narcise şi liliac, a iarbă tăiată şi pămănt, când stai culcat pe iarba din spatele casei şi te gândeşti c-ai putea să stai toată viaţa acolo şi nu ţi-ar părea rău. Şi apoi vine sâmbătă seara şi e slujba Învierii şi e momentul ăla pe care î

Crăciun şi final de an

2016 cu miros de spitale în nări, şi halate albe şi teamă, multă teamă. şi poate un pic de speranţă. cu oameni plecaţi departe, prea departe. c-o bunică-minune care a prins aripi, şi dor infinit. cu visuri-njumătăţite si copilărie făcută ghemotoc şi-ascunsă în pod, lăngă păpuşi vechi, să n-ajungă frica şi la ea. 2016, paradoxal, cu zâmbete şi mulţumesc-uri din suflet pentru oameni-lumină. 2016 spre sfârşit cu rugă de linişte şi atât.   E perioada aia din an când sunt pline supermarket-urile, străzile, spitalele, mall-urile şi, cu fiecare an, mai goale sufletele. E, de câţiva ani încoace, perioada în care oamenii sunt mai frustraţi decât de obicei, când se enervează stând la cozi interminabile la case, când nu prea mai au timp unii de ceilalţi, prea prinşi fiind în alergătura asta de colo-colo. Şi e trist, într-un fel, pentru că ar trebui să fie exact opusul, să fie o perioadă de regăsire a ta şi a celor dragi, să ne