Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din martie, 2014

Lecţie de viaţă

Ori de câte ori sunt întrebată de unde sunt, răspund că din Târgovişte, căci m-am născut şi am crescut la oraş. Însă, fericirea mea, minunea numită copilărie s-a petrecut la ţară, căci mereu am iubit natura, copacii, simplitatea oamenilor de la ţară mai mult decât tot ce presupune oraşul. Încă de când aveam doi ani, bunicul m-a plimbat printr-o mică pădure din preajma casei, unde am fost ani la rândul. Doar eu m-am schimbat şi am crescut, căci, în viziunea mea, locurile şi-au păstrat simplitatea. Nu mai fusesem de mult acolo, aşa că azi mi-am luat de mână bunicul şi am plecat să ne plimbăm în locurile copilăriei mele.
                Am zărit, de la distanţă, câţiva prichindei cu, câte-un braţ de lemne în spate. Izabella, Ali, Ezechim, Alexandru şi fraţii lor. Doisprezece în total, doisprezece frăţiori. Cel mai mic, trei ani, cea mai mare, aproape 14. S-a apropiat de mine, la un moment dat, o mogâldeaţă de fetiţă, care abia se zărea în spatele lemnelor pe care le ţine…

Despre oameni.

Am spus-o şi o să repet lucrul ăsta de fiecare dată când voi avea ocazia: îmi place să fiu înconjurată de oameni. Rare sunt momentele în care da, am şi eu nevoie de un strop de singurătate, de cele mai multe ori în leagănul din curtea bunicilor, unde, ani de-a rândul am lăsat toate gândurile mele să zboare, să prindă glas, să-mi eliberez sufletul de fiecare şoaptă nerostită. Dar în afară de puţinele momente de acest gen, mereu am avut în jurul meu o mulţime de oameni. Nu, nu prieteni, căci prea puţini sunt cei pe care i-am lăsat în ultima vreme în sufletul meu, cei despre care aş putea afirma oricând că mă cunosc, cei în jurul cărora gândurile prind glas fără să fie vreodată rostite, căci ei înţeleg, din priviri, din gesturi, din zâmbete.                 Dar mai sunt şi alţi oameni,  cei care mi-au spus, ani la rând, poveşti de viaţă, cei care m-au lăsat în sufletul lor, cei pentru care am avut lacrimi în ochi si pentru care am zâmbit de multe ori, ca şi cum povestea lo…

Despre frumuseţe

Hei, tu! Da, tu. Nu te voi reţine prea mult, voiam doar să îţi spun că eşti cel mai frumos om din lume. Stai, nu mă contrazice. Te subapreciezi, ca-n totdeauna, bleguţule. Da, ştiu că nu te cunosc prea bine, dar nu-i nevoie de mult timp ca să pot să îţi spun asta cu toată convingerea. Ştii, oamenii frumoşi se observă de la distanţă, nici nu-i nevoie să le spui vreun cuvânt. Oamenii frumoşi sunt pur şi simplu frumoşi, chiar dacă nu îşi dau seama. Şi e imposibil să nu îi observi. Sunt oameni care parcă sunt înconjuraţi de lumină, chiar şi atunci când e întuneric. Sunt oameni care au ceva de oferit, chiar şi când nu au nimic. Oameni care, atunci când cazi, nu se opresc să-ţi întindă o mână, ci coboară la tine, ca să vă ridicaţi împreună. Şi tu te numeri printre ei.                 Ţi-ai privit vreodată ochii în oglindă? Nu? Păcat. Ai fi văzut cum ochii tăi au devenit mai frumoşi cu fiecare lacrimă pe care ai vărsat-o când sufletul tău a ales să reflecte fiecare emoţie , p…

Promit :)

Promit că te voi păstra aici, prietenie.
Promit că o să lupt pentru tine, fericire.
Promit că o să cred în tine, bunătate.
Promit că vei rămâne veşnic în sufletul meu, copilărie.
Promit că te voi găsi mereu, simplitate.
Promit că o să Te las să-mi arăţi calea.
Promit că o să-mi las speranţele purtate de briza mării într-o zi caldă de vară şi ele vor ajunge la cineva care are mai multă nevoie de ele decât mine.
Promit că într-o zi o să uit că ieri a trecut şi că mâine e aproape şi o să îmi amintesc că azi e ziua cea mai importantă.
Promit că n-o să rămân niciodată acolo unde nu mai este locul meu.
Promit că nu voi renunţa niciodată la oameni.
Promit că în momentul în care voi crede că sunt epuizată, că nu pot mai mult, o să mai fac înc-un pas.
Promit că voi încerca mereu să văd dincolo de aparenţe.
Promit că o să am mereu o îmbrăţişare de oferit, un zâmbet de dat şi timp de-ascultat poveşti.
Şi ... promitnu voi promite niciodată lucruri pe care nu cred că le voi putea face, căci eu…

Tu mai ştii ceva de fericirea ta?

Terminase facultatea de vreo trei ani. Alesese, încă din primul an de liceu, să reuşească singură. Avea visuri mari şi îşi îndrepta toată energia asupra vieţii ei profesionale. Ţintea sus şi ştia că doar prin muncă va reuşi. Sau, poate, îi era teamă că nu se va descurca altfel, o speriau lucrurile abstracte, iar decizia ei de a reuşi în viaţa profesională avea un fundament concret, raţional. Şi avusese dreptate, reuşise.  Lucra la o firmă renumită, călătorea mult, cunoscuse o mulţime de oameni şi era mândria familiei ei. Avea o mulţime de oameni în jurul ei, era o fire deschisă şi sociabilă. Se întâlnea deseori cu foşti colegi de liceu, care o întrebau cum e viaţa ei acum, iar ea le răspunea zâmbind că îi este bine, că munceşte mult, că are serviciul pe care şi l-a dorit. Vorbea cu mândrie despre ceea ce lucrează, despre cât de mult îşi dorise să ajungă acolo. Ea povestea, iar oamenii o ascultau, unii din prietenie, unii din respect, alţii pentru că aveau impresia că a…

În căutarea sufletului meu

Am privit-o. Am privit-o ore întregi în timp ce ea dormea liniştită. Am privit-o în ochi de-atât de multe ori, în ochii ei plini de lacrimi de fericire, de emoţie, de mândrie, de neputinţă, de dor.  Am ascultat-o de-atât de multe ori vorbindu-le oamenilor despre bun şi frumos, despre principii şi valori, despre visuri ce devin realitate, despre fericire şi speranţă. Am ascultat-o de zeci de ori cum îi încuraja pe alţii, zâmbind, când sufletul ei era distrus. Îi auzeam tremurul din glas, îi vedeam ochii umezi ce-i trădau emoţia de fiecare dată când ea îmi vorbea despre trecut.  Îi auzeam pe cei din jur vorbind despre ea ca despre una dintre cele mai puternice femei pe care le-au întâlnit vreodată. “E o enigmă”, a spus cineva la un moment dat. “O enigmă?”, l-am întrebat, sfioasă, pe acel cineva, neînţelegând prea bine, la cei opt ani ai mei, ce a vrut să spună.  “Da, o enigmă. Ştii cum arată un cărbune? Când deschizi iarna uşa de la sobă şi vezi acolo doar jar, foc? Aşa e…

Mare, marea iubire a Marei :)

Mara iubea marea, iubea marea mai mult decât orice loc pe care reuşise să-l întâlnească vreodată, cu toată puterea sufletului ei firav, care se lovise de-atât de multe ori, în încercarea de a se descoperi pe sine, aşa cum se izbesc de stânci valurile spumegânde ale mării, probabil şi ele într-o continuă luptă cu ele însele, într-o zadarnică luptă cu natura. Aşa se luptase si Mara, cu ea, cu ceilalti, cu toate sentimentele care-i inundaseră cândva sufletul. Dar de fiecare dată, marea a fost salvarea ei.
            Îşi amintea zâmbind de cât de multe ori venise aici, cum văzuse marea în toate ipostazele ei şi ce imagine îşi conturase despre aceasta, copil fiind, când credea că ea, marea, de un albastru candid, atinge undeva cerul, fără să-i înţeleagă infinitul, întrebându-se mereu de ce vin oamenii aici. Îşi amintea că văzuse cândva o bătrână cu lacrimi în ochi ce stătea la malul mării fără să schiţeze vreun gest, ca şi cum s-ar destăinui acesteia, într-o tăcere surdă. Tot atunci zăris…

Bine ai venit! :)

Dacă m-ar întreba cineva acum de ce mi-am făcut un blog, probabil aş ridica din umeri şi l-aş privi mirată. Nici eu nu ştiu ce caut exact aici, în lumea asta virtuală. Citesc câteva bloguri care-mi plac şi, fără să-i cunosc, îi admir pe oamenii din spatele calculatoarelor care scriu gânduri atât de frumoase, sau, mai bine zis, atât de sincere. Să poţi să oferi unor prieteni virtuali un colţ din sufletul tău, înseamnă ceva. În altă ordine de idei, oamenii care scriu bloguri, în general, mi se par talentaţi. În ceea ce mă priveşte, nu e neapărat vorba de talent, mie pur şi simplu îmi place să scriu, din când în când, să dau o formă gândurilor mele. Aşa că, nu ştiu dacă o să rămân mult timp aici, dar, deocamdată, îţi urez bun-venit. :)  În general, nu-mi place să mă descriu, dar acum, o s-o fac, în încercarea de a fi “o gazdă bună“ aici, în casa mea virtuală. Eu sunt Aniţ. Am 18 ani şi iubesc o mulţime de lucruri. Marea. Cărţile. Serialele bune. Frumosul, din orice, din …