E una din zilele alea în care nu
știi să-ți mai controlezi emoțiile, când nu știi dacă zâmbetul de pe față e mai
puternic sau dacă nodul din gât o să se facă mare, o să se transforme în
lacrimi și-o să te trezești iar râzând și plângând în același timp, cum ai mai
făcut de atâtea ori.
E una din zilele alea în care te
gândești la toate femeile care ți-au schimbat viața prin simplul fapt că au crezut, la un moment dat, în tine. Când oamenii pe care îi admiri
cel mai mult cred în tine, începi să crezi și tu. Nu contează că asta nu are
nicio continuitate, că nu știi exact încotro se îndreaptă credința asta și nici
măcar încotro te îndrepți tu. Sufli tare în credință până se face un pic mai
mare decât teama și atunci știi că ești pregătit să o iei în orice direcție,
fie că o să fie nevoie să te întorci tot acolo de-atâtea ori.
E una din zilele alea în care printre
zâmbete ții mereu ascuns acolo nodul din gât. Te gândești la toți oamenii care
azi ar trimite gândurile alea cuiva, care se trezesc și ei cu ele în suflet,
dar tot în suflet o să rămână. Care se uită triști la cozile alea inevitabile
care se fac azi în fața florăriilor, la diplomele alea atârnate în tarabe pe care e scris pentru cea mai bună mamă. Și-o simți mai tare decât în alți ani pentru că e
primul an când nu mai e lângă tine a doua cea mai iubită femeie din lume,
bunica. Azi nici tu nu mai poți să îi spui ei la mulți ani, să o suni și să o
întrebi dacă știe cine o iubește mai mult și ea să râdă cu tot sufletul și să-i amintești că îi dorești ce e mai bun și ea să-ți spună că are deja ce e mai
bun. Să te cuibărești lângă ea și ea să te mângâie în păr și să-ți spună
povești și să-ți facă ea cafeaua aia cu lapte, pe care oricum o bei doar cu ea
și-apoi să te certe pentru cine știe ce prostie. Dar nu ții gândurile în
suflet, le spui, le spui în gând, dar nu simți că vorbești doar tu cu tine.
Din momentul în care pierzi pe cineva iubit, nu mai ești niciodată singur când
ești doar tu cu tine.
E una din zilele alea în care nu
îndrăznești să-ți suni bunicul pentru că nu știi dacă ai putea să râzi când îl
suni, să-l bucuri ca de fiecare dată când te aude. Dar se face seară, te
gândești că gata, ziua asta e pe sfârșite și te sună el. Și-ți spune la mulți ani
de ziua femeii și nodul se transformă brusc în lacrimi și nu se mai opresc și
taci, să nu-l superi, dar îți vine să țipi, să te oprești acolo, în mijlocul
străzii și să urli din tot sufletul, nu, bunicule, nu-mi spune la mulți ani de
ziua femeii. Eu nu-s femeie, bunicule, eu sunt copil. Fă-mă mică iar,
ascunde-mă iar în brațele tale, da-mă în leagăn până aproape o s-ating cerul,
spune-mi povești și zi-mi de lumea aia frumoasă cu spiriduși și eroi, iar eu
promit că o să te cred iar, bunicule. O să mă prefac măcar. Și după ce termini,
mai împinge-mă o dată în leagăn, cât de tare poți și poate de data asta o să
ating cerul cum îmi promiteai, e acolo cineva pe care-l iubim amândoi, știi tu.
Doar azi. Nu, fără povești?
E una din zilele alea în care ai
simțit atâta emoție cât într-un an de zile. Și e bine, totuși, e bine că simți.
Bucurie, emoție, tristețe, dor. Asta ești tu. Toate odată, nu rând pe rând, ca
să se umple cu ceva golurile alea. Să fii întreg. Sau undeva pe acolo.
Comentarii
Trimiteți un comentariu