Linişte ♡

                Mi-e dor de Paştele la ţară, de Paştele copilăriei. Acolo toată bucuria Sărbătorii pare o reflecție a bucuriei fiecăruia, a bunicilor care vopsesc copacii în alb, adunaţi în faţa porţilor şi spunând poveşti, poate de când erau ei cei care ascultau poveştile și a copiilor care se duc la Biserică şi ţin în mâinile lor micuţe florile alea colorate, adunate de prin grădini, care miros a copilărie şi după ce se dau pe sub masă uită de hăinuţele  noi şi fug pe uliţe râzând cu gura până la urechi şi pare că lumina e toată în ei şi-acum aleargă să o împartă pe la porţi. Şi oamenii le primesc lumina şi le dau înapoi iubire, poate iubire amestecată cu dor de ei-copii. Aşa arată Paştele la ţară şi miroase a cozonaci şi cacao cu lapte, a narcise şi liliac, a iarbă tăiată şi pămănt, când stai culcat pe iarba din spatele casei şi te gândeşti c-ai putea să stai toată viaţa acolo şi nu ţi-ar părea rău. Şi apoi vine sâmbătă seara şi e slujba Învierii şi e momentul ăla pe care îl iubesc, când se stinge lumina şi sunt câteva secunde de linişte, de tăcere în întuneric, iar apoi se împarte lumina şi te uiţi în ochii tuturor şi pare că oamenii ăia o să ia lumina şi o să o pună direct în suflet, aşa de liniştiţi şi calzi îi găseşti în fiecare weekend când te duci la ţară şi te rupi un pic de oraş. Şi apoi pleacă acasă şi luminează uliţele cu lumina primită şi cu şoaptele lor, de parcă e prea mult frumos în jur ca să-l deranjeze cu zgomote inutile şi pare că sunt cu ei şi cei care nu mai sunt de fapt, sunt tot în lumina aia pe care o duci acasă, unde au rămas şi ei. Acasă şi în tine. Sau poate aşa se vedea lumea pitită în spatele fustei bunicii, filtrată prin iubirea ei de lume şi de tine, nepotul ăla mic şi curios, care credea că satul e toată lumea şi iubirea ei tot ce ţine lumea întreagă.  ♡