O lume-ntreagă într-o bunică

            Dacă m-ar întreba cineva care a fost cel mai fericit moment din viaţa mea, aş închide ochii şi aş spune zâmbind că toate momentele pe care le-am petrecut la ţară, în satul copilăriei mele, sub ochii plini de iubire ai bunicilor mei, absolut toate, sunt cele mai frumoase. Revelaţia asta cu fericirea am avut-o eu prima dată pe la vreo cinci ani, tot în curtea bunicilor, după o zi întreagă de joacă, morfolită şi cu zâmbetul până la urechi, când mi-am dat seama că tot ce fac eu în preajma lor e să râd. Şi ştiam eu că oamenii care râd aşa, cu tot sufletul şi cu „toţi ochii”, trebuie să fie tare fericiţi. Acum, că stau să mă gândesc, nici n-aveam de ce să nu fiu fericită. Copil cuminte n-am fost, nici pe departe, ba ai mei chiar se supărau destul de des, da’ venea mereu replica aia salvatoare a bunicilor, „lasaţi copilul în pace, că la noi poa’ să facă tot ce vrea ea, fericită să fie. Acasă vedeţi voi ce faceţi, da’ la noi în curte, copilu’ să facă ce vrea”. Şi aşa am şi făcut. În curtea lor, m-am îndrăgostit de tot ce mi-e frumos şi bun pe lumea asta. De alergatul prin grădini şi pe uliţe, de urcatul în copaci, care se lăsa mereu cu vânătăi şi haine murdare, de mirosul de carte, cărţile alea vechi uitate pe cine ştie unde, de datul cu sania sus pe uliţă, când veneam acasă tot udă şi murdară şi bunica mea parcă-parcă m-ar fi certat când mă vedea aşa, da’ mă lua de mână, mă aşeza frumuşel să mă-ncălzesc cu picioarele pe sobă, cu o cană de cacao cu lapte în mână şi cu poveştile lor. Ah, poveştile. Le-am ascultat de zeci de ori, mereu aceleaşi, mereu cu sentimentul ăla că atunci când le spuneau, bunicii mei rămâneau acolo doar fizic, dar cu sufletul trebuie să fi zburat fix în vremurile alea, că prea le sclipeau ochii când le ziceau. Şi eu nu m-aş fi plictisit niciodată, ba parcă le trăiam şi eu cu ei. Mai erau şi pozele alea vechi alb-negru şi orezul cu lapte pe foi de nuc şi cireşul meu din faţa casei unde stăteam vara la umbră şi leagănul ăla în care mi-am spus toate visurile. Mă dădeam tare în leagăn şi mă uitam mereu în sus, la cer, niciodată în altă parte şi atât de tare îmi fugea gândul, că nu mai auzeam nimic în jurul meu. Dar oricâte visuri aş fi avut, primul era mereu acelaşi, să fiu mereu fericită ca în momentul ăla, lângă bunicii mei. Aşa că tot pe la vârsta aia, când auzisem că un vecin de pe uliţa aia a trăit până la o sută de ani, adică era cel mai bătrân om de care auzisem, mă gândeam că şi bunicii mei tot până la o sută o să trăiască. Bun, deci asta e limita. Şi hop cu socotelile. „Dacă bunicii or să trăiască până la o sută, atunci eu mai am vreo patruzeci de ani să fiu fericită”, că doar fericirea mea era legată de iubirea lor şi mie doar în braţele lor îmi sclipeau ochii. Măcar atâta lucru ştiam şi eu. Ce nu ştiam eu atunci, era că poţi să te joci de-a orice, pititea, şotron, sfoara, frunza, da’ nu de-a Dumnezeu. Niciodată cu anii şi cu vieţile oamenilor. Am aflat şi asta un pic mai târziu. Dar de bucurat, am continuat să mă bucur mereu de ei, de sentimentul ăla că şi aşa, mare, în curtea lor tot copil sunt, şi-n braţele lor, cel mai iubit om din lume. De când m-am făcut mare, când ajungeam cu maşina pe uliţa aia, simţeam că n-aş fi plecat niciodată de acolo şi-mi venea mereu să urlu de fericire, că uite ce om norocos sunt, c-aş putea să rămân doar cu simplitatea de acolo şi tot fericită aş fi, când altora le trebuia atât de multe numai ca să zâmbească un picuţ. Numai că Doamne-Doamne a avut El altă poveste şi sigur n-a coincis deloc cu a mea. Că-n povestea mea cuvântul cancer nu există şi nici boală şi în niciun caz moarte. Şi-n povestea mea eu nu rămâneam niciodată fără bunica mea bună şi fără zâmbetul ei când ajungeam la poartă şi fără îmbrăţişările ei. În povestea mea aş fi strâns-o tare tare în braţe, să îi treacă toată durerea, aşa cum făcea ea mereu şi-am fi revenit la ale noastre. La fericirea de acolo unde n-avea ce să se întâmple. Numai că povestea o scriem noi doar până la un punct şi ni se dă şansa s-o facem cea mai frumoasă, să-i acordăm timp şi atenţie şi iubire doar până la un punct. Sfârşitul, pe care nu îl mai scriem tot noi. Şi care vine cu dor şi frustrări şi lacrimi şi „de ce fix ea”? Bine măcar că mi-a dat Dumnezeu atâta minte încât povestea cu bunica mea în rol de înger-bun aici, lângă mine, să fie cea mai frumoasă. C-a lăsat-o să mă înveţe despre bunătate într-un mod aşa de simplu, că parcă nici n-ar fi putut exista alte valori în afară de bunătatea asta infinită, că mi-a dat-o pe ea să creadă în mine şi să-mi spună cele mai frumoase poveşti, că a lăsat-o să fie modelul meu de răbdare infinită, de putere de muncă, de dorinţă de a face permanent bine. Că m-a învăţat să iubesc frumosul în orice formă a lui şi să-l găsesc în orice, că m-a iubit atât de mult, încât mi-a dat impresia că orice vis aş avea, eu pot să îl fac să devină realitate. Şi o să le fac să devină realitate. Şi-o să o iau şi pe ea cu mine, să vadă că tot ce-o să fac bine, o să fie meritul ei şi orice vis o să mai îndeplinesc, o să fie pentru că ea crede în mine. Crede, la prezent. Asta e una dintre certitudini. :)