Treceți la conținutul principal

Orbi și-un pic mai aproape de ̶b̶i̶n̶e̶ tine

Nu știu niciodată cum ar trebui să începi să vorbești despre ceva, fie om, idee, carte, când prima ta întâlnire cu acel ceva te-a redus complet la tăcere. Știu, totuși, că mă simt deseori înconjurată de mult, tare mult zgomot și că mă trezesc întrebându-mă dacă oamenii chiar nu simt nevoia să mai tacă din când în când, iar după întâlnirea cu romanul ăsta, mi-am dat seama că forma asta de tăcere nu e deloc ușoară, ba din contră, doare ca naiba și poate de-asta tot fug oamenii de ea. Romanul se numește Orbi și e noua carte a Petronelei Rotar, iar eu m-am trezit scriind despre ea pentru că, în timp ce o citeam, nu am scăpat deloc de gândul că suntem o societate de oameni tare bolnavi, că trăim într-o beznă totală, cu teama constantă că dacă ieșim la lumină, toate fricile și durerile noastre o să iasă și ele, o s-o zbughească din găurile alea unde le-am ținut ascunse atât timp. Și noi trăim cu convingerea tâmpită că atâta vreme cât sunt acolo, putem să strângem din dinți, să plângem din când în când, dar să ne păstrăm imaginea aia de om fericit, deloc vulnerabil, cu riscul că ajungem să ne pierdem de noi și să ne simțim ca Alexa, „atât de străină de sine, o necunoscută, un om despre care nu mai știe nimic, realmente”.



                                                            
 Iar romanul ăsta, prin povestea Alexei și a lui Călin, a Alexei-copil, a tuturor relațiilor disfuncționale, îți aprinde brusc lumina, fără să te-aștepți, și te face să te simți ca într-o cameră plină de oglinzi, în mijloc ești tu cu romanul în mâini, dar în oglindă nu-i mai vezi pe Alexa, Călin și pe oamenii din jurul lor, ci pe tine și pe oamenii din jurul tău, cu dureri și temeri care urlă din toate oglinzile alea că nu trebuia să le ții atâta vreme ascunse. Și-acum nu știi ce să te faci cu atâta lumină și cu atâta tăcere, te blochează și te obligă, cumva, să te uiți acolo, în tine, unde doare cel mai tare. Simt că avem, cei mai mulți dintre noi, nevoie de Orbi, că e un must-have în biblioteca oricui, așa că fix de asta am vrut să scriu despre ea, deși asta nu se vrea a fi o recenzie, ci pur și simplu gândul că povestea din carte ar trebui să ajungă la cât mai mulți oameni. E o carte curajoasă, așa am simțit-o de la prima pagină, o încercare curajoasă, de fapt, ca într-o lume în care se citesc foarte multe cărți cu happy end, în care sintagma binele învinge răul încă râde cu fundul de noi din paginile cărților, de noi care căutăm și-n cărți niște minciuni pe care le tragem după noi și-n viață, ca în lumea asta, un autor să aibă curajul să ne pună pe tavă viața reală, în toată „splendoarea” ei, ca să-nțelegem că e în regulă că nu explodăm de fericire, înconjurați de oameni care nu mai știu cum să facă fericirea asta să pară reală.




 Și nu mă miră că Petro a găsit curajul s-o scrie, am spus-o și o mai spun, e unul dintre oamenii cei mai inteligenți pe care îi cunosc (iar ăsta nu se vrea deloc a fi un compliment, e un lucru pe care l-am spus de foooarte puține ori în viață), e un om care știe că binele nu vine din senin, că fricilor și durerilor n-o să li se facă brusc milă de tine și-o să dispară din senin, trebuie să le tragi tu de-acolo cu toată durerea pe care-o implică asta, iar toate astea sunt transmise și în carte, prin Alexa și Călin. Pe care, apropo, simți nevoia să îi iei la palme din când în când, ba pe unul, ba pe altul, că la asta ne pricepem cel mai bine, până îți dai seama că aia nu e doar povestea lor, că nu e deloc o poveste, de fapt. Și tocmai de asta simt că ar trebui citită cartea asta și o recomand cu tot sufletul. 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Linişte ♡

Mi-e dor de Paştele la ţară, de Paştele copilăriei. Acolo toată bucuria Sărbătorii pare o reflecție a bucuriei fiecăruia, a bunicilor care vopsesc copacii în alb, adunaţi în faţa porţilor şi spunând poveşti, poate de când erau ei cei care ascultau poveştile și a copiilor care se duc la Biserică şi ţin în mâinile lor micuţe florile alea colorate, adunate de prin grădini, care miros a copilărie şi după ce se dau pe sub masă uită de hăinuţele  noi şi fug pe uliţe râzând cu gura până la urechi şi pare că lumina e toată în ei şi-acum aleargă să o împartă pe la porţi. Şi oamenii le primesc lumina şi le dau înapoi iubire, poate iubire amestecată cu dor de ei-copii. Aşa arată Paştele la ţară şi miroase a cozonaci şi cacao cu lapte, a narcise şi liliac, a iarbă tăiată şi pămănt, când stai culcat pe iarba din spatele casei şi te gândeşti c-ai putea să stai toată viaţa acolo şi nu ţi-ar părea rău. Şi apoi vine sâmbătă seara şi e slujba Învierii şi e momentul ăla pe care îl iubes…

Ana-poveste şi Pervazul lui Dumnezeu

Pentru mine, decembrie vine în fiecare an cu mulţumesc-uri din suflet. Când trag linie spre final de an şi-n jumătatea cu lucruri care mi-au bucurat sufletul stau mereu oameni, întâlniri care adună atât de multă emoţie că tind să le fac o cămăruţă în suflet, să le dau numele oamenilor respectivi şi să-mi fac culcuş acolo din când în când, să nu uit ce norocoasă sunt că ni s-au intersectat cumva drumurile.                 Anul ăsta am cunoscut-o pe Ana Barton, care e numai poveste şi nu numai pentru că scrie cărţi, ci pentru că-n jurul ei e o lume întreagă, o lume construită atât de firesc, încât ai impresia, stând în jurul ei, că dacă faci puţină linişte, mai că auzi ce vor să zică omuleţii ăia pe care îi ţine în palme, să te aşezi lângă ei şi să le asculţi poveştile. Şi nu e prea greu pentru că Ana le dă glas tuturor şi face din istorioarele lor povestea ta, ca atunci când eram mici şi ne spuneau bunicii poveşti, iar noi auzeam doar începutul şi continuarea prindea co…