Treceți la conținutul principal

Cumva Alive la Sfîrșitul nopții

Citesc de când mă știu și cititul e una dintre cele mai mari bucurii ale mele, încă de când eram mică și am descoperit că, pe de o parte, există o altă lume în care poți să te ascunzi oricând vrei tu și că, pe de altă parte, ca un iubitor avid de poveste, mi-am dat seama ce putere incredibilă au cuvintele și cum oamenii mari pe care îi admiram cel mai mult erau cei care aveau biblioteci pline de cărți și discursuri pline de poveste. Dar trebuie să recunosc că am citit mai mult literatură universală pentru că asta aveau ai mei în bibliotecă. Abia anul ăsta am descoperit eu literatura română contemporană, prin doi oameni cărora le-am citit întâi blogul și pe care i-am admirat din primele rânduri, Ana Barton și Petronela Rotar.
Am primit (mulțumesc, Anca mea) și le-am citit ultimele cărți publicate în aceeași zi, despre cum a ajuns Pervazul Anei la sufletul meu am tot povestit, iar azi e despre Petro, despre Sfîrșitul nopții și un pic și despre Alive, cu sau fără ghilimele, fie că se referă la cartea în sine, care e de fapt viață pusă pe hârtie, fie că e despre autoarea ei. Am citit Alive prin mai și întâi de toate, m-a surprins tare mult, m-a făcut să o citesc pe repede înainte, să strâng tare cartea în mâini la unele pasaje, parcă să simt pulsul vieții ăleia prinsă între pagini de carte unde și-a lăsat Petro un pic din sufletul ei, am citit-o pe stradă, acasă și la facultate fără să aud nimic din ce se mai întâmpla în jur, ca atunci când îți povestește ceva un prieten drag și parcă încerci să-ți controlezi cumva și respirația și bătăile inimii, numai să nu-i întrerupi cumva șirul de gânduri. Am descoperit prin cartea asta un om care mi-a schimbat cumva viziunea despre ce se întâmplă în jur, un om care scrie exact așa cum e: asumat, cu prejudecăți și certitudini făcute ghemotoc și aruncate undeva deoparte, fără să se intersecteze cumva cu omul și cartea Alive și paradoxal, un om căruia probabil i s-ar fi acordat circumstanțe pentru anumite prejudecăți, având în vedere câți oameni plini de pseudo-valori a tot întâlnit și câte lucruri i s-au tot întâmplat, dar care și-a păstrat o bunătate a sufletului atât de naturală, cum puțini oameni fac. Așa am ajuns eu să admir dincolo de un autor de carte, un om, un suflet-lumină, cum îmi place mie să-i zic, căci dacă aș da la o parte tot ce am citit, asta ar rămâne, lumina.

Apoi am citit Efectul Pervers și O să mă știi de undeva, iar ultima dată, cum ziceam, a ajuns la mine Sfîrșitul nopții. Cartea asta e tot un pui de Petro, mezinul familiei, și păstrează stilul ăla firesc al celorlalte cărți, în sensul că orice ar scrie, ecoul cuvintelor de acolo în sufletul cititorilor pare că  se aude mereu tare de tot, fie râzi în hohote (Accidentul de schi), fie te dor tare unele capitole și simți nevoia să iei o pauză, să-nchizi cartea și să te uiți așa în gol până interiorizezi cumva povestea, să o simți și să o înțelegi tu pentru tine, fie te țin în suspans și te surprind la final. În categoria asta, ultima, intră Camera 418, care e clar altceva și care e ca o confirmare a faptului că Petronela ar putea să scrie orice, că e foarte bună în ceea ce face și că nu poți decât să-ți imaginezi tu ce și cum, cât aștepți următoarea carte. Apoi sunt capitolele alea care parcă-ți dau două palme și te trezesc la realitate. Am avut mereu impresia că sunt mai multe categorii de oameni pe lumea asta: unii care încearcă să-ți pună acolo niște aripi și să-ți dea impresia că poți să zbori liniștit, că oricum e totul roz și când se face mai gri așa îți iei aripile la purtător și te detașezi, alții care îți suflă doar în aripi până înveți tu să zbori, care-ți dau prilejul să te descoperi și ăștia sunt puțini și îi iubesc și mai sunt câțiva, cum e Petronela, prin scrisul ei, care te-nvață că aripile ți le construiești singur, c-o să ai nevoie de ele când te dă viața cu capul de pereți și nu pentru c-ai putea să fugi cu ele când te taie pe tine capul, ci pentru că ai putea să te ții deasupra lucrurilor prea urâte, când ele se întâmplă și să rămâi, ca om, așa cum vrei tu să fii, fără să te trezești într-o zi reproșându-ți lucruri și dând vina pe ce s-a întâmplat pentru ce ai devenit tu. Poate așa sunt și aripile ei, de a rămas ea așa un om frumos. Și de povestea asta, cum mi-am imaginat-o eu, s-au lipit câteva capitole din carte pe care le-am citit cu lacrimi în ochi, pentru mine sunt trei: Dragoste de mamă care schimbă ceva în sufletul tău după ce o citești, care rămâne schimbat pentru totdeauna și te face să-ți dorești să fii mai atent la poveștile celorlalți, 1.18 AM, despre care n-aș ști ce să scriu, pentru că n-am citit-o, am simțit-o și Alergătorul.

Sunt convinsă că nu exprim eu prea bine exact cum am simțit cartea asta, căci n-aș putea, dar e de citit, ca și celelalte trei, ca să înveți despre tine prin ceilalți, să te descoperi pe tine într-un fel în care poate n-ai crede că poți, să-ncerci să-i înțelegi altfel pe ceilalți și să te bucuri din suflet că sunt oameni care pun gânduri pe hârtie și tu nu le simți ca pe niște cuvinte aruncate acolo, într-o carte pe care o citești, o-nchizi și o uiți în bibliotecă, ba ca pe o parte din sufletul cuiva care ar putea să fie oricând o parte din sufletul tău. 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Orbi și-un pic mai aproape de ̶b̶i̶n̶e̶ tine

Nu știu niciodată cum ar trebui să începi să vorbești despre ceva, fie om, idee, carte, când prima ta întâlnire cu acel ceva te-a redus complet la tăcere. Știu, totuși, că mă simt deseori înconjurată de mult, tare mult zgomot și că mă trezesc întrebându-mă dacă oamenii chiar nu simt nevoia să mai tacă din când în când, iar după întâlnirea cu romanul ăsta, mi-am dat seama că forma asta de tăcere nu e deloc ușoară, ba din contră, doare ca naiba și poate de-asta tot fug oamenii de ea. Romanul se numește Orbi și e noua carte a Petronelei Rotar, iar eu m-am trezit scriind despre ea pentru că, în timp ce o citeam, nu am scăpat deloc de gândul că suntem o societate de oameni tare bolnavi, că trăim într-o beznă totală, cu teama constantă că dacă ieșim la lumină, toate fricile și durerile noastre o să iasă și ele, o s-o zbughească din găurile alea unde le-am ținut ascunse atât timp. Și noi trăim cu convingerea tâmpită că atâta vreme cât sunt acolo, putem să strângem din dinți, să plângem din c…

Ana-poveste şi Pervazul lui Dumnezeu

Pentru mine, decembrie vine în fiecare an cu mulţumesc-uri din suflet. Când trag linie spre final de an şi-n jumătatea cu lucruri care mi-au bucurat sufletul stau mereu oameni, întâlniri care adună atât de multă emoţie că tind să le fac o cămăruţă în suflet, să le dau numele oamenilor respectivi şi să-mi fac culcuş acolo din când în când, să nu uit ce norocoasă sunt că ni s-au intersectat cumva drumurile.                 Anul ăsta am cunoscut-o pe Ana Barton, care e numai poveste şi nu numai pentru că scrie cărţi, ci pentru că-n jurul ei e o lume întreagă, o lume construită atât de firesc, încât ai impresia, stând în jurul ei, că dacă faci puţină linişte, mai că auzi ce vor să zică omuleţii ăia pe care îi ţine în palme, să te aşezi lângă ei şi să le asculţi poveştile. Şi nu e prea greu pentru că Ana le dă glas tuturor şi face din istorioarele lor povestea ta, ca atunci când eram mici şi ne spuneau bunicii poveşti, iar noi auzeam doar începutul şi continuarea prindea co…