Treceți la conținutul principal

Ana-poveste şi Pervazul lui Dumnezeu

              Pentru mine, decembrie vine în fiecare an cu mulţumesc-uri din suflet. Când trag linie spre final de an şi-n jumătatea cu lucruri care mi-au bucurat sufletul stau mereu oameni, întâlniri care adună atât de multă emoţie că tind să le fac o cămăruţă în suflet, să le dau numele oamenilor respectivi şi să-mi fac culcuş acolo din când în când, să nu uit ce norocoasă sunt că ni s-au intersectat cumva drumurile.
                Anul ăsta am cunoscut-o pe Ana Barton, care e numai poveste şi nu numai pentru că scrie cărţi, ci pentru că-n jurul ei e o lume întreagă, o lume construită atât de firesc, încât ai impresia, stând în jurul ei, că dacă faci puţină linişte, mai că auzi ce vor să zică omuleţii ăia pe care îi ţine în palme, să te aşezi lângă ei şi să le asculţi poveştile. Şi nu e prea greu pentru că Ana le dă glas tuturor şi face din istorioarele lor povestea ta, ca atunci când eram mici şi ne spuneau bunicii poveşti, iar noi auzeam doar începutul şi continuarea prindea contur în vis. Aşa şi cu oamenii din cărţile Anei, atât de aproape de suflet ajung poveştile lor, că rămân, într-o formă sau alta, acolo.
                Anul ăsta, la Gaudeamus, a lansat Pervazul lui Dumnezeu şi nu credeam că o să-mi fie atââât de dragă ca Jurământ de rătăcire, care e una dintre cărţile mele preferate, dar şi-a făcut loc tot acolo. Am simţit cartea asta ca pe frânturi din viaţa unor oameni pe care mai-mai că mi-aş fi dorit să îi cunosc şi eu. Pe Nestor, a cărui poveste, tot citită şi recitită, mi-e cea mai dragă, să stau un pic lângă el pe scări, până s-ar fi terminat pasta de tomate, căci ştiu că oamenii ăştia, a căror poveste se apropie de final, au multe de zis, că trebuie să rămână gândurile lor undeva în lume şi e frumos să le iei tu şi să le dai drumul să zboare-n suflete. Pe Piotr şi pe Carmen, pe Petra cu a ei căsuţă şi cu bunica-acasă, pe dudul ăla cu miros de copilărie şi pe toate acolo unde se adună visele şi din pervazul lui Dumnezeu, acolo unde vede El în noi şi ne mai vedem şi noi, din când în când.  Aşa frumoase sunt toate şi-atât de dragi îţi devin. Să nu mai zic că eu, mai mult când eram mică, dar şi-acum din când în când, mă tot uitam pe la ferestrele blocurilor, asta numai la oraş, că la ţară ştiam exact cine e-n spatele fiecărui geam şi ce poveşti aş fi auzit dac-aş fi bătut la fiecare uşă, şi-mi imaginam ce mi-ar fi spus oamenii ăia dacă aş fi apăsat pe sonerie, ce-aş fi găsit în spatele luminilor din ferestrele alea. Şi Pervazul Anei e fix aşa, o lume pe care mi-aş fi dorit să o cunosc şi pe care a adus-o ea mai aproape, iar eu nu pot decât să mă bucur, cu tot sufletul meu.

                Aşa, atât despre carte. Şi dacă tot am zis că decembrie e despre oameni, Ana nu e doar poveste, ci e un om în jurul căruia e atât de multă căldură şi linişte, e omul pe care eu aş putea să-l ascult mult şi bine, fără să mă plictisesc vreodată, căci aduce a acasă, a altfel de oameni şi poveşti, pe care eu le-am cunoscut mai mică fiind şi de care nu m-am despărţit niciodată, iar când un om le aduce atât de aproape, n-am cum să nu-i fac loc în sufletul meu şi să mă bucur tare de tot. Mulţumesc, inimă-poveste. 

Pervazul lui Dumnezeu cu lumină şi inimă-semn de carte



Comentarii

  1. Pe mine tot povestestea lui Nestor m-a facut să o caut, apoi s-o iubesc pe Ana Barton...

    RăspundețiȘtergere
  2. Eu o iubesc fara sa-i cunosc cartile...deocamdata...mi-e teama ca,dupa ce voi primi TOATE cartile scrise de dna Ana Barton de la fata noastra draga,le voi citi si o voi iubi si mai mult...mai mult?!...dar e imposibil...

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Orbi și-un pic mai aproape de ̶b̶i̶n̶e̶ tine

Nu știu niciodată cum ar trebui să începi să vorbești despre ceva, fie om, idee, carte, când prima ta întâlnire cu acel ceva te-a redus complet la tăcere. Știu, totuși, că mă simt deseori înconjurată de mult, tare mult zgomot și că mă trezesc întrebându-mă dacă oamenii chiar nu simt nevoia să mai tacă din când în când, iar după întâlnirea cu romanul ăsta, mi-am dat seama că forma asta de tăcere nu e deloc ușoară, ba din contră, doare ca naiba și poate de-asta tot fug oamenii de ea. Romanul se numește Orbi și e noua carte a Petronelei Rotar, iar eu m-am trezit scriind despre ea pentru că, în timp ce o citeam, nu am scăpat deloc de gândul că suntem o societate de oameni tare bolnavi, că trăim într-o beznă totală, cu teama constantă că dacă ieșim la lumină, toate fricile și durerile noastre o să iasă și ele, o s-o zbughească din găurile alea unde le-am ținut ascunse atât timp. Și noi trăim cu convingerea tâmpită că atâta vreme cât sunt acolo, putem să strângem din dinți, să plângem din c…

Cumva Alive la Sfîrșitul nopții

Citesc de când mă știu și cititul e una dintre cele mai mari bucurii ale mele, încă de când eram mică și am descoperit că, pe de o parte, există o altă lume în care poți să te ascunzi oricând vrei tu și că, pe de altă parte, ca un iubitor avid de poveste, mi-am dat seama ce putere incredibilă au cuvintele și cum oamenii mari pe care îi admiram cel mai mult erau cei care aveau biblioteci pline de cărți și discursuri pline de poveste. Dar trebuie să recunosc că am citit mai mult literatură universală pentru că asta aveau ai mei în bibliotecă. Abia anul ăsta am descoperit eu literatura română contemporană, prin doi oameni cărora le-am citit întâi blogul și pe care i-am admirat din primele rânduri, Ana Barton și Petronela Rotar. Am primit (mulțumesc, Anca mea) și le-am citit ultimele cărți publicate în aceeași zi, despre cum a ajuns Pervazul Anei la sufletul meu am tot povestit, iar azi e despre Petro, despre Sfîrșitul nopții și un pic și despre Alive, cu sau fără ghilimele, fie că se r…