Treceți la conținutul principal

Ana-poveste şi Pervazul lui Dumnezeu

              Pentru mine, decembrie vine în fiecare an cu mulţumesc-uri din suflet. Când trag linie spre final de an şi-n jumătatea cu lucruri care mi-au bucurat sufletul stau mereu oameni, întâlniri care adună atât de multă emoţie că tind să le fac o cămăruţă în suflet, să le dau numele oamenilor respectivi şi să-mi fac culcuş acolo din când în când, să nu uit ce norocoasă sunt că ni s-au intersectat cumva drumurile.
                Anul ăsta am cunoscut-o pe Ana Barton, care e numai poveste şi nu numai pentru că scrie cărţi, ci pentru că-n jurul ei e o lume întreagă, o lume construită atât de firesc, încât ai impresia, stând în jurul ei, că dacă faci puţină linişte, mai că auzi ce vor să zică omuleţii ăia pe care îi ţine în palme, să te aşezi lângă ei şi să le asculţi poveştile. Şi nu e prea greu pentru că Ana le dă glas tuturor şi face din istorioarele lor povestea ta, ca atunci când eram mici şi ne spuneau bunicii poveşti, iar noi auzeam doar începutul şi continuarea prindea contur în vis. Aşa şi cu oamenii din cărţile Anei, atât de aproape de suflet ajung poveştile lor, că rămân, într-o formă sau alta, acolo.
                Anul ăsta, la Gaudeamus, a lansat Pervazul lui Dumnezeu şi nu credeam că o să-mi fie atââât de dragă ca Jurământ de rătăcire, care e una dintre cărţile mele preferate, dar şi-a făcut loc tot acolo. Am simţit cartea asta ca pe frânturi din viaţa unor oameni pe care mai-mai că mi-aş fi dorit să îi cunosc şi eu. Pe Nestor, a cărui poveste, tot citită şi recitită, mi-e cea mai dragă, să stau un pic lângă el pe scări, până s-ar fi terminat pasta de tomate, căci ştiu că oamenii ăştia, a căror poveste se apropie de final, au multe de zis, că trebuie să rămână gândurile lor undeva în lume şi e frumos să le iei tu şi să le dai drumul să zboare-n suflete. Pe Piotr şi pe Carmen, pe Petra cu a ei căsuţă şi cu bunica-acasă, pe dudul ăla cu miros de copilărie şi pe toate acolo unde se adună visele şi din pervazul lui Dumnezeu, acolo unde vede El în noi şi ne mai vedem şi noi, din când în când.  Aşa frumoase sunt toate şi-atât de dragi îţi devin. Să nu mai zic că eu, mai mult când eram mică, dar şi-acum din când în când, mă tot uitam pe la ferestrele blocurilor, asta numai la oraş, că la ţară ştiam exact cine e-n spatele fiecărui geam şi ce poveşti aş fi auzit dac-aş fi bătut la fiecare uşă, şi-mi imaginam ce mi-ar fi spus oamenii ăia dacă aş fi apăsat pe sonerie, ce-aş fi găsit în spatele luminilor din ferestrele alea. Şi Pervazul Anei e fix aşa, o lume pe care mi-aş fi dorit să o cunosc şi pe care a adus-o ea mai aproape, iar eu nu pot decât să mă bucur, cu tot sufletul meu.

                Aşa, atât despre carte. Şi dacă tot am zis că decembrie e despre oameni, Ana nu e doar poveste, ci e un om în jurul căruia e atât de multă căldură şi linişte, e omul pe care eu aş putea să-l ascult mult şi bine, fără să mă plictisesc vreodată, căci aduce a acasă, a altfel de oameni şi poveşti, pe care eu le-am cunoscut mai mică fiind şi de care nu m-am despărţit niciodată, iar când un om le aduce atât de aproape, n-am cum să nu-i fac loc în sufletul meu şi să mă bucur tare de tot. Mulţumesc, inimă-poveste. 

Pervazul lui Dumnezeu cu lumină şi inimă-semn de carte



Comentarii

  1. Pe mine tot povestestea lui Nestor m-a facut să o caut, apoi s-o iubesc pe Ana Barton...

    RăspundețiȘtergere
  2. Eu o iubesc fara sa-i cunosc cartile...deocamdata...mi-e teama ca,dupa ce voi primi TOATE cartile scrise de dna Ana Barton de la fata noastra draga,le voi citi si o voi iubi si mai mult...mai mult?!...dar e imposibil...

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Orbi și-un pic mai aproape de ̶b̶i̶n̶e̶ tine

Nu știu niciodată cum ar trebui să începi să vorbești despre ceva, fie om, idee, carte, când prima ta întâlnire cu acel ceva te-a redus complet la tăcere. Știu, totuși, că mă simt deseori înconjurată de mult, tare mult zgomot și că mă trezesc întrebându-mă dacă oamenii chiar nu simt nevoia să mai tacă din când în când, iar după întâlnirea cu romanul ăsta, mi-am dat seama că forma asta de tăcere nu e deloc ușoară, ba din contră, doare ca naiba și poate de-asta tot fug oamenii de ea. Romanul se numește Orbi și e noua carte a Petronelei Rotar, iar eu m-am trezit scriind despre ea pentru că, în timp ce o citeam, nu am scăpat deloc de gândul că suntem o societate de oameni tare bolnavi, că trăim într-o beznă totală, cu teama constantă că dacă ieșim la lumină, toate fricile și durerile noastre o să iasă și ele, o s-o zbughească din găurile alea unde le-am ținut ascunse atât timp. Și noi trăim cu convingerea tâmpită că atâta vreme cât sunt acolo, putem să strângem din dinți, să plângem din c…

Linişte ♡

Mi-e dor de Paştele la ţară, de Paştele copilăriei. Acolo toată bucuria Sărbătorii pare o reflecție a bucuriei fiecăruia, a bunicilor care vopsesc copacii în alb, adunaţi în faţa porţilor şi spunând poveşti, poate de când erau ei cei care ascultau poveştile și a copiilor care se duc la Biserică şi ţin în mâinile lor micuţe florile alea colorate, adunate de prin grădini, care miros a copilărie şi după ce se dau pe sub masă uită de hăinuţele  noi şi fug pe uliţe râzând cu gura până la urechi şi pare că lumina e toată în ei şi-acum aleargă să o împartă pe la porţi. Şi oamenii le primesc lumina şi le dau înapoi iubire, poate iubire amestecată cu dor de ei-copii. Aşa arată Paştele la ţară şi miroase a cozonaci şi cacao cu lapte, a narcise şi liliac, a iarbă tăiată şi pămănt, când stai culcat pe iarba din spatele casei şi te gândeşti c-ai putea să stai toată viaţa acolo şi nu ţi-ar părea rău. Şi apoi vine sâmbătă seara şi e slujba Învierii şi e momentul ăla pe care îl iubes…

Celui mai drag profesor din lume ♡

“Because of you I can feel myself slowly, but surely becoming the me I have always dreamed of being.” Altfel spus, sunt unii oameni care apar în jurul tău de niciunde şi, fără să îţi dai seama, îţi schimbă viaţa în cel mai frumos mod posibil. Oameni care cred în tine cu atât de multă putere, cum nici măcar tu nu ai putea să crezi vreodată, fără de care visurile tale ar rămâne uitate într-o cutie, cu o dată mare scrisă pe ele, ziua universală în care ştii că vei avea curajul să le dai drumul să zboare: mâine, întotdeauna mâine. Până apare cineva care te face să le scoţi din cutie azi, iar mâine sunt deja poveşti, poimâine adevărate romane şi încet-încet devin cea mai frumoasă poveste a ta, realizată de cea mai bună versiune a ta pentru că-n ea crede omul care îţi dă curajul să o scrii. Şi pe OMUL ăsta bun unii îl numesc familie, alţii prieten, alţii binecuvântare, iar eu îi spun, simplu, super teach. Omul pe care l-am cunoscut la vârsta când aveam cea mai mare nevoie de modele, deşi n…