Treceți la conținutul principal

Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice

Azi, teatrul Metropolis, Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice. Sau, altfel spus, una dintre acele puține lecții-cadou care ți se oferă din când în când, ca să te întregească, să-ți pună la loc o bucățică de suflet care-ți lipsea. Am așteptat toată ziua să merg la teatru, la o piesă pe care-mi doream de ceva vreme să o văd, dar mi-am dat seama după primele două minute că nu o să fie o piesă de teatru, ci o lecție-cadou, cum ziceam. Am impresia, din când în când, că sunt lucruri pe care probabil nu am avea puterea să le trăim, așa că ele nu ni se întâmplă, dar, într-o formă sau alta, trebuie să le înțelegem, să fim conștienți de ele, să găsim o cale comună între viața noastră și traiectoria lor.
Și piesa asta e fix în punctul acela, unde viața ta se întâlnește cu o altă viață, pe care o trăiesc alți oameni în lumea asta și pe care atunci, în momentul ăla, o simți și tu. Și ți se taie răsuflarea și e o emoție pe care o simți pentru o singură dată, acolo, în momentul ăla. Și se termină piesa, urmează aplauzele și parcă ai aplauda o oră întreagă, până te ustură palmele, numai să mai stai un pic în lumea aia, să apuci să te dezmeticești, să ai timp să-ți înghesui emoția aia undeva, nu în spatele unui gând, ci în spatele unor certitudini pe care crezi că le ai, în suflet, să rămână acolo și să o retrăiești din când în când. Și se termină și aplauzele, ieși de acolo și ai vrea să spui ceva, să strigi în gura mare cât de tare ți-a plăcut, cât de minunat e că există teatru pe lumea asta și oameni care-ți oferă lecțiile astea cadou într-o formă atât de frumoasă, oameni care țin în sufletul lor atâtea trăiri și au generozitatea asta incredibilă de a le da mai departe. Dar nu poți să spui nimic, parcă ți se șterg toate cuvintele, ca și cum n-ar fi fost niciodată acolo, dar te uiți la oamenii din jur, care au trăit și ei același lucru și știi că ei înțeleg. Și nu te miră deloc, ar fi culmea să fii surprins că niște lucruri pe care le-ai simțit cu sufletul, le poți reda în momentul ăla cu gândul. 
Povestea asta frumoasă au transmis-o în seara asta Oana Pellea, Cristina Casian, Florina Gleznea și Alexandrina Halic. Doamna Halic e de o expresivitate rar întâlnită, pe Cristina și Florina le mai văzusem în piese, au atât de multă putere de a da, de a transmite gândul lor, că e de fiecare dată o bucurie să le văd pe scenă. Cât despre doamna Oana Pellea, de fiecare dată când o văd, îmi vine să o strâng în brațe și să îi mulțumesc, cum am mai scris aici și altă dată. Un mulțumesc mare pentru toată iubirea asta de oameni și de viață care se simte în tot ce e și în tot ce face pe scenă, pentru generozitatea de a oferi lecțiile astea lumină, care sunt cel mai frumos cadou pe care l-am primit, pentru că a ales să facă teatru sau pentru că a știut Doamne-Doamne că e nevoie de oameni ca dumneai ca să ajungă emoția de la suflet la suflet, fără să mai fie întreruptă de cotidian, de tot ce se întâmplă în rest, de orice alte preocupări. Mulțumesc din inimă, deci. 
Și încă două lucruri. Primul, asta nu e o recenzie, ba nici măcar pe aproape, ci niște gânduri care și-au găsit în sfârșit o formă. Și al doilea, mergeți la teatru. E o lume atât de frumoasă în spatele locurilor ăstora din București, sunt niște oameni care, surprinzător pentru modul în care se plătește talentul autentic în România, par să facă asta cu atâta dedicare, lucru pe care îl întâlnești atât de rar, e totul atât de viu, atât de real, dar nu realitatea aia care te doare din când în când, ci realitatea aia vindecătoare. Altfel.


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Orbi și-un pic mai aproape de ̶b̶i̶n̶e̶ tine

Nu știu niciodată cum ar trebui să începi să vorbești despre ceva, fie om, idee, carte, când prima ta întâlnire cu acel ceva te-a redus complet la tăcere. Știu, totuși, că mă simt deseori înconjurată de mult, tare mult zgomot și că mă trezesc întrebându-mă dacă oamenii chiar nu simt nevoia să mai tacă din când în când, iar după întâlnirea cu romanul ăsta, mi-am dat seama că forma asta de tăcere nu e deloc ușoară, ba din contră, doare ca naiba și poate de-asta tot fug oamenii de ea. Romanul se numește Orbi și e noua carte a Petronelei Rotar, iar eu m-am trezit scriind despre ea pentru că, în timp ce o citeam, nu am scăpat deloc de gândul că suntem o societate de oameni tare bolnavi, că trăim într-o beznă totală, cu teama constantă că dacă ieșim la lumină, toate fricile și durerile noastre o să iasă și ele, o s-o zbughească din găurile alea unde le-am ținut ascunse atât timp. Și noi trăim cu convingerea tâmpită că atâta vreme cât sunt acolo, putem să strângem din dinți, să plângem din c…

Cumva Alive la Sfîrșitul nopții

Citesc de când mă știu și cititul e una dintre cele mai mari bucurii ale mele, încă de când eram mică și am descoperit că, pe de o parte, există o altă lume în care poți să te ascunzi oricând vrei tu și că, pe de altă parte, ca un iubitor avid de poveste, mi-am dat seama ce putere incredibilă au cuvintele și cum oamenii mari pe care îi admiram cel mai mult erau cei care aveau biblioteci pline de cărți și discursuri pline de poveste. Dar trebuie să recunosc că am citit mai mult literatură universală pentru că asta aveau ai mei în bibliotecă. Abia anul ăsta am descoperit eu literatura română contemporană, prin doi oameni cărora le-am citit întâi blogul și pe care i-am admirat din primele rânduri, Ana Barton și Petronela Rotar. Am primit (mulțumesc, Anca mea) și le-am citit ultimele cărți publicate în aceeași zi, despre cum a ajuns Pervazul Anei la sufletul meu am tot povestit, iar azi e despre Petro, despre Sfîrșitul nopții și un pic și despre Alive, cu sau fără ghilimele, fie că se r…

E una din zilele alea în care...

E una din zilele alea în care nu știi să-ți mai controlezi emoțiile, când nu știi dacă zâmbetul de pe față e mai puternic sau dacă nodul din gât o să se facă mare, o să se transforme în lacrimi și-o să te trezești iar râzând și plângând în același timp, cum ai mai făcut de atâtea ori.
E una din zilele alea în care te gândești la toate femeile care ți-au schimbat viața. Și te trezești cu gândul la ele și te-apuci să le scrii câte un mesaj și zâmbești la gândul că există oameni care te fac să scrii gânduri cu zâmbetul până la urechi, că doar gândidu-te la oamenii ăia te proiectezi pe tine într-o zi fericită, ziua aia în care femeia asta minunată a început să creadă în tine. Când oamenii pe care îi admiri cel mai mult cred în tine, începi să crezi și tu. Nu contează că asta nu are nicio continuitate, că nu știi exact încotro se îndreaptă credința asta și nici măcar încotro te îndrepți tu. Sufli tare în credință până se face un pic mai mare decât teama și atunci știi că ești pregătit să…