Treceți la conținutul principal

Străbunica mea bună

                Ea e străbunica mea şi azi ar fi împlinit 97 de ani, dar de trei ani cred că îşi sărbătoreşte ziua acolo, la Doamne-Doamne. Sau nu, că nici aici nu îi prea plăcea să fie în centrul atenţiei şi nici nu îmi amintesc să-şi fi sărbătorit ziua vreodată. Lăsând la o parte zilele de naştere, bunica mea era omul cel mai puternic pe care l-am cunoscut.

                Nu povestea prea mult din viaţa ei, ba dacă stau să mă gândesc, povestea atât de puţin, că deseori trăiam cu impresia că atât de departe ar fi tinereţea de ea, că de fapt s-a născut direct om mare, cu griji şi responsabiltăţi sau direct înger şi a trimis-o Cineva să aibă grijă de noi ăştia mai mici, generaţii după generaţii. Două amintiri clar întipărite în suflet avea ea şi pe-astea le ştiu, că mi le tot zicea când veneam iarna, după o zi întreagă de dat cu sania, udă din cap până-n picioare şi fugeam direct în căsuţa ei, cu picioarele pe soba aia mică şi veche şi-o ascultam pe ea spunându-mi poveşti. Prima era că a rămas fără mama ei la trei ani, de unde deduceam eu că a avut totuşi copilărie, dar fiind aşa tristă, nu se prea putea numi aşa. Cealaltă era că în ziua în care ea a fost creştinată, cel care urma să îi fie soţ se cununa religios cu prima lui soţie. Atât de mare a fost diferenţa dintre ea şi străbunicul meu, aşa că era ceva mai mică decât sunt eu acum când s-a măritat şi măritişul ăsta nu a venit la pachet cu prea multă bucurie, ci cu trei copii măricei de crescut cărora le-au urmat încă doi şi multe griji. De aici îmi dădeam seama că nu a avut o viaţa prea frumoasă şi nici prea uşoară, dar de văitat, n-am auzit-o niciodată, deşi mereu avea câte ceva de făcut, mereu se trezea cu noaptea în cap şi nu o vedeam niciodată stând degeaba. Muncea mult străbunica mea, îi era dragă gospodăria ei şi de la ea am prins şi eu iubirea asta de sat, de oamenii de acolo, de natură şi de tot ce  înseamnă mediul rural.
                De crescut, am fost crescută la oraş, doar vacanţele mi le petreceam acolo şi uneori sâmbetele, dar dacă m-ar întreba cineva, aş spune cu tot sufletul că sunt legată mai mult de ţară, de satul ăla micuţ cu obiceiurile lui, unde toţi oamenii se salutau cu ceilalţi şi mult timp am avut impresia că sunt toţi o familie mai mare, mai ales că-şi spuneau mereu unchiule, vărule, naşule, deşi nu era vreo legătură de rudenie între ei. De-acolo am prins şi eu obiceiul de a-i saluta pe toţi oamenii de pe stradă, prost obicei dacă încerci să-l aplici la mediul ăsta urban. Dar pentru omul de sat, lucrurul ăsta intra în normalitate, iar străbunica mea a reprezentat mereu modelul de om de la ţară, aşa îmi imaginam eu că arătau şi se purtau toţi oamenii crescuţi la sat care aveau aceeaşi vârstă cu ea. Îi caracteriza o modestie aparte, o simplitate care mă fermeca mereu, o putere de muncă şi o nobleţe în gânduri pe care am asociat-o mereu cu nişte principii de viaţă puternice, cu o bunătate patriarhală, care venea din convingerea că n-are nimic de împărţit cu nimeni, ci doar de trăit, aşa cum ştia ea şi de muncit pentru toţi ai ei.
                Avea o tărie de caracter incredibilă, nu era un om prea cald şi nu-mi amintesc să-mi fi spus niciodată că mă iubeşte, deşi ştiam că e aşa  şi culmea, nu-mi dădeam seama din grija pe care mi-o purta, ci mai mult din două momente de care-mi amintesc bine, când venea să-mi împingă leagănul ăla din curte şi când mă duceam în camera ei şi se uita cu drag la mine, deşi de multe ori nu zicea nimic. Dar avea un fel de a tăcea, că parcă şi atunci spunea o poveste, pe care dacă mă concetram tare, aveam impresia că o şi înţeleg. Era într-un fel ruptă de lume, născută şi crescută în satul ăla şi când ajunsesem eu prin liceu m-a întrebat chiar dacă-mi place duminica la horă şi eu i-am răspuns, instinctiv, că nu se mai facea asta, iar ea s-a întristat brusc şi-a apărut iar privirea aia pierdută pe care o avea şi când tăcea cu ea.
                Am zis că nu s-a văitat niciodată, dar nu-mi amintesc nici să o fi văzut cu adevărat fericită vreodată, n-am auzit-o râzând sau nu-mi amintesc, cel mult zâmbea uneori şi-atunci îi luminau ochii şi eu mă bucuram s-o văd aşa. De-atunci caut eu lumina în ochii oamenilor şi am găsit-o la câţiva şi tare aproape de sufletul meu sunt.
                De bunica îmi mai aminteşte orezul cu lapte pe foi de nuc, cafeaua aia pe care o bea în absolut fiecare dimineaţă, chiar şi bătrână fiind, căci nu a renunţat niciodată la ea şi culoarea verde, pentru că mi-a arătat ea cândva rochia ei de cununie, era verde şi atât de veche, încât aveam impresia că dacă o iau în mână, se va face bucăţele. Astea şi un ştergar la fel de vechi, care a rămas acum la mine şi-mi aminteşte de ea, o cănuţă ciobită într-un colţ pe care o ţinea în camera ei, câteva poveşti şi ceva mai multe valori vechi, în care credea cu tot sufletul. Mi-e dragă străbunica şi acum, e mai goală curtea de când nu mai e ea, dar sufletul mai plin, căci trăieşte prin mine. Şi ea şi bunica mea, cea mai iubită din lume, care n-a mai rămas mult aici după ce a plecat mama ei. Dacă stau să mă gândesc, străbunica a vrut să-mi transmită forţa ei interioară, bunica iubirea de oameni şi generozitatea aia infinită şi vreau să cred că au reuşit, într-o măsură mică de tot măcar.

              Gânduri acolo Sus azi. :)

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Orbi și-un pic mai aproape de ̶b̶i̶n̶e̶ tine

Nu știu niciodată cum ar trebui să începi să vorbești despre ceva, fie om, idee, carte, când prima ta întâlnire cu acel ceva te-a redus complet la tăcere. Știu, totuși, că mă simt deseori înconjurată de mult, tare mult zgomot și că mă trezesc întrebându-mă dacă oamenii chiar nu simt nevoia să mai tacă din când în când, iar după întâlnirea cu romanul ăsta, mi-am dat seama că forma asta de tăcere nu e deloc ușoară, ba din contră, doare ca naiba și poate de-asta tot fug oamenii de ea. Romanul se numește Orbi și e noua carte a Petronelei Rotar, iar eu m-am trezit scriind despre ea pentru că, în timp ce o citeam, nu am scăpat deloc de gândul că suntem o societate de oameni tare bolnavi, că trăim într-o beznă totală, cu teama constantă că dacă ieșim la lumină, toate fricile și durerile noastre o să iasă și ele, o s-o zbughească din găurile alea unde le-am ținut ascunse atât timp. Și noi trăim cu convingerea tâmpită că atâta vreme cât sunt acolo, putem să strângem din dinți, să plângem din c…

Cumva Alive la Sfîrșitul nopții

Citesc de când mă știu și cititul e una dintre cele mai mari bucurii ale mele, încă de când eram mică și am descoperit că, pe de o parte, există o altă lume în care poți să te ascunzi oricând vrei tu și că, pe de altă parte, ca un iubitor avid de poveste, mi-am dat seama ce putere incredibilă au cuvintele și cum oamenii mari pe care îi admiram cel mai mult erau cei care aveau biblioteci pline de cărți și discursuri pline de poveste. Dar trebuie să recunosc că am citit mai mult literatură universală pentru că asta aveau ai mei în bibliotecă. Abia anul ăsta am descoperit eu literatura română contemporană, prin doi oameni cărora le-am citit întâi blogul și pe care i-am admirat din primele rânduri, Ana Barton și Petronela Rotar. Am primit (mulțumesc, Anca mea) și le-am citit ultimele cărți publicate în aceeași zi, despre cum a ajuns Pervazul Anei la sufletul meu am tot povestit, iar azi e despre Petro, despre Sfîrșitul nopții și un pic și despre Alive, cu sau fără ghilimele, fie că se r…

E una din zilele alea în care...

E una din zilele alea în care nu știi să-ți mai controlezi emoțiile, când nu știi dacă zâmbetul de pe față e mai puternic sau dacă nodul din gât o să se facă mare, o să se transforme în lacrimi și-o să te trezești iar râzând și plângând în același timp, cum ai mai făcut de atâtea ori.
E una din zilele alea în care te gândești la toate femeile care ți-au schimbat viața. Și te trezești cu gândul la ele și te-apuci să le scrii câte un mesaj și zâmbești la gândul că există oameni care te fac să scrii gânduri cu zâmbetul până la urechi, că doar gândidu-te la oamenii ăia te proiectezi pe tine într-o zi fericită, ziua aia în care femeia asta minunată a început să creadă în tine. Când oamenii pe care îi admiri cel mai mult cred în tine, începi să crezi și tu. Nu contează că asta nu are nicio continuitate, că nu știi exact încotro se îndreaptă credința asta și nici măcar încotro te îndrepți tu. Sufli tare în credință până se face un pic mai mare decât teama și atunci știi că ești pregătit să…