Treceți la conținutul principal

Străbunica mea bună

                Ea e străbunica mea şi azi ar fi împlinit 97 de ani, dar de trei ani cred că îşi sărbătoreşte ziua acolo, la Doamne-Doamne. Sau nu, că nici aici nu îi prea plăcea să fie în centrul atenţiei şi nici nu îmi amintesc să-şi fi sărbătorit ziua vreodată. Lăsând la o parte zilele de naştere, bunica mea era omul cel mai puternic pe care l-am cunoscut.

                Nu povestea prea mult din viaţa ei, ba dacă stau să mă gândesc, povestea atât de puţin, că deseori trăiam cu impresia că atât de departe ar fi tinereţea de ea, că de fapt s-a născut direct om mare, cu griji şi responsabiltăţi sau direct înger şi a trimis-o Cineva să aibă grijă de noi ăştia mai mici, generaţii după generaţii. Două amintiri clar întipărite în suflet avea ea şi pe-astea le ştiu, că mi le tot zicea când veneam iarna, după o zi întreagă de dat cu sania, udă din cap până-n picioare şi fugeam direct în căsuţa ei, cu picioarele pe soba aia mică şi veche şi-o ascultam pe ea spunându-mi poveşti. Prima era că a rămas fără mama ei la trei ani, de unde deduceam eu că a avut totuşi copilărie, dar fiind aşa tristă, nu se prea putea numi aşa. Cealaltă era că în ziua în care ea a fost creştinată, cel care urma să îi fie soţ se cununa religios cu prima lui soţie. Atât de mare a fost diferenţa dintre ea şi străbunicul meu, aşa că era ceva mai mică decât sunt eu acum când s-a măritat şi măritişul ăsta nu a venit la pachet cu prea multă bucurie, ci cu trei copii măricei de crescut cărora le-au urmat încă doi şi multe griji. De aici îmi dădeam seama că nu a avut o viaţa prea frumoasă şi nici prea uşoară, dar de văitat, n-am auzit-o niciodată, deşi mereu avea câte ceva de făcut, mereu se trezea cu noaptea în cap şi nu o vedeam niciodată stând degeaba. Muncea mult străbunica mea, îi era dragă gospodăria ei şi de la ea am prins şi eu iubirea asta de sat, de oamenii de acolo, de natură şi de tot ce  înseamnă mediul rural.
                De crescut, am fost crescută la oraş, doar vacanţele mi le petreceam acolo şi uneori sâmbetele, dar dacă m-ar întreba cineva, aş spune cu tot sufletul că sunt legată mai mult de ţară, de satul ăla micuţ cu obiceiurile lui, unde toţi oamenii se salutau cu ceilalţi şi mult timp am avut impresia că sunt toţi o familie mai mare, mai ales că-şi spuneau mereu unchiule, vărule, naşule, deşi nu era vreo legătură de rudenie între ei. De-acolo am prins şi eu obiceiul de a-i saluta pe toţi oamenii de pe stradă, prost obicei dacă încerci să-l aplici la mediul ăsta urban. Dar pentru omul de sat, lucrurul ăsta intra în normalitate, iar străbunica mea a reprezentat mereu modelul de om de la ţară, aşa îmi imaginam eu că arătau şi se purtau toţi oamenii crescuţi la sat care aveau aceeaşi vârstă cu ea. Îi caracteriza o modestie aparte, o simplitate care mă fermeca mereu, o putere de muncă şi o nobleţe în gânduri pe care am asociat-o mereu cu nişte principii de viaţă puternice, cu o bunătate patriarhală, care venea din convingerea că n-are nimic de împărţit cu nimeni, ci doar de trăit, aşa cum ştia ea şi de muncit pentru toţi ai ei.
                Avea o tărie de caracter incredibilă, nu era un om prea cald şi nu-mi amintesc să-mi fi spus niciodată că mă iubeşte, deşi ştiam că e aşa  şi culmea, nu-mi dădeam seama din grija pe care mi-o purta, ci mai mult din două momente de care-mi amintesc bine, când venea să-mi împingă leagănul ăla din curte şi când mă duceam în camera ei şi se uita cu drag la mine, deşi de multe ori nu zicea nimic. Dar avea un fel de a tăcea, că parcă şi atunci spunea o poveste, pe care dacă mă concetram tare, aveam impresia că o şi înţeleg. Era într-un fel ruptă de lume, născută şi crescută în satul ăla şi când ajunsesem eu prin liceu m-a întrebat chiar dacă-mi place duminica la horă şi eu i-am răspuns, instinctiv, că nu se mai facea asta, iar ea s-a întristat brusc şi-a apărut iar privirea aia pierdută pe care o avea şi când tăcea cu ea.
                Am zis că nu s-a văitat niciodată, dar nu-mi amintesc nici să o fi văzut cu adevărat fericită vreodată, n-am auzit-o râzând sau nu-mi amintesc, cel mult zâmbea uneori şi-atunci îi luminau ochii şi eu mă bucuram s-o văd aşa. De-atunci caut eu lumina în ochii oamenilor şi am găsit-o la câţiva şi tare aproape de sufletul meu sunt.
                De bunica îmi mai aminteşte orezul cu lapte pe foi de nuc, cafeaua aia pe care o bea în absolut fiecare dimineaţă, chiar şi bătrână fiind, căci nu a renunţat niciodată la ea şi culoarea verde, pentru că mi-a arătat ea cândva rochia ei de cununie, era verde şi atât de veche, încât aveam impresia că dacă o iau în mână, se va face bucăţele. Astea şi un ştergar la fel de vechi, care a rămas acum la mine şi-mi aminteşte de ea, o cănuţă ciobită într-un colţ pe care o ţinea în camera ei, câteva poveşti şi ceva mai multe valori vechi, în care credea cu tot sufletul. Mi-e dragă străbunica şi acum, e mai goală curtea de când nu mai e ea, dar sufletul mai plin, căci trăieşte prin mine. Şi ea şi bunica mea, cea mai iubită din lume, care n-a mai rămas mult aici după ce a plecat mama ei. Dacă stau să mă gândesc, străbunica a vrut să-mi transmită forţa ei interioară, bunica iubirea de oameni şi generozitatea aia infinită şi vreau să cred că au reuşit, într-o măsură mică de tot măcar.

              Gânduri acolo Sus azi. :)

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Orbi și-un pic mai aproape de ̶b̶i̶n̶e̶ tine

Nu știu niciodată cum ar trebui să începi să vorbești despre ceva, fie om, idee, carte, când prima ta întâlnire cu acel ceva te-a redus complet la tăcere. Știu, totuși, că mă simt deseori înconjurată de mult, tare mult zgomot și că mă trezesc întrebându-mă dacă oamenii chiar nu simt nevoia să mai tacă din când în când, iar după întâlnirea cu romanul ăsta, mi-am dat seama că forma asta de tăcere nu e deloc ușoară, ba din contră, doare ca naiba și poate de-asta tot fug oamenii de ea. Romanul se numește Orbi și e noua carte a Petronelei Rotar, iar eu m-am trezit scriind despre ea pentru că, în timp ce o citeam, nu am scăpat deloc de gândul că suntem o societate de oameni tare bolnavi, că trăim într-o beznă totală, cu teama constantă că dacă ieșim la lumină, toate fricile și durerile noastre o să iasă și ele, o s-o zbughească din găurile alea unde le-am ținut ascunse atât timp. Și noi trăim cu convingerea tâmpită că atâta vreme cât sunt acolo, putem să strângem din dinți, să plângem din c…

Linişte ♡

Mi-e dor de Paştele la ţară, de Paştele copilăriei. Acolo toată bucuria Sărbătorii pare o reflecție a bucuriei fiecăruia, a bunicilor care vopsesc copacii în alb, adunaţi în faţa porţilor şi spunând poveşti, poate de când erau ei cei care ascultau poveştile și a copiilor care se duc la Biserică şi ţin în mâinile lor micuţe florile alea colorate, adunate de prin grădini, care miros a copilărie şi după ce se dau pe sub masă uită de hăinuţele  noi şi fug pe uliţe râzând cu gura până la urechi şi pare că lumina e toată în ei şi-acum aleargă să o împartă pe la porţi. Şi oamenii le primesc lumina şi le dau înapoi iubire, poate iubire amestecată cu dor de ei-copii. Aşa arată Paştele la ţară şi miroase a cozonaci şi cacao cu lapte, a narcise şi liliac, a iarbă tăiată şi pămănt, când stai culcat pe iarba din spatele casei şi te gândeşti c-ai putea să stai toată viaţa acolo şi nu ţi-ar părea rău. Şi apoi vine sâmbătă seara şi e slujba Învierii şi e momentul ăla pe care îl iubes…

Celui mai drag profesor din lume ♡

“Because of you I can feel myself slowly, but surely becoming the me I have always dreamed of being.” Altfel spus, sunt unii oameni care apar în jurul tău de niciunde şi, fără să îţi dai seama, îţi schimbă viaţa în cel mai frumos mod posibil. Oameni care cred în tine cu atât de multă putere, cum nici măcar tu nu ai putea să crezi vreodată, fără de care visurile tale ar rămâne uitate într-o cutie, cu o dată mare scrisă pe ele, ziua universală în care ştii că vei avea curajul să le dai drumul să zboare: mâine, întotdeauna mâine. Până apare cineva care te face să le scoţi din cutie azi, iar mâine sunt deja poveşti, poimâine adevărate romane şi încet-încet devin cea mai frumoasă poveste a ta, realizată de cea mai bună versiune a ta pentru că-n ea crede omul care îţi dă curajul să o scrii. Şi pe OMUL ăsta bun unii îl numesc familie, alţii prieten, alţii binecuvântare, iar eu îi spun, simplu, super teach. Omul pe care l-am cunoscut la vârsta când aveam cea mai mare nevoie de modele, deşi n…