Treceți la conținutul principal

Străbunica mea bună

                Ea e străbunica mea şi azi ar fi împlinit 97 de ani, dar de trei ani cred că îşi sărbătoreşte ziua acolo, la Doamne-Doamne. Sau nu, că nici aici nu îi prea plăcea să fie în centrul atenţiei şi nici nu îmi amintesc să-şi fi sărbătorit ziua vreodată. Lăsând la o parte zilele de naştere, bunica mea era omul cel mai puternic pe care l-am cunoscut.

                Nu povestea prea mult din viaţa ei, ba dacă stau să mă gândesc, povestea atât de puţin, că deseori trăiam cu impresia că atât de departe ar fi tinereţea de ea, că de fapt s-a născut direct om mare, cu griji şi responsabiltăţi sau direct înger şi a trimis-o Cineva să aibă grijă de noi ăştia mai mici, generaţii după generaţii. Două amintiri clar întipărite în suflet avea ea şi pe-astea le ştiu, că mi le tot zicea când veneam iarna, după o zi întreagă de dat cu sania, udă din cap până-n picioare şi fugeam direct în căsuţa ei, cu picioarele pe soba aia mică şi veche şi-o ascultam pe ea spunându-mi poveşti. Prima era că a rămas fără mama ei la trei ani, de unde deduceam eu că a avut totuşi copilărie, dar fiind aşa tristă, nu se prea putea numi aşa. Cealaltă era că în ziua în care ea a fost creştinată, cel care urma să îi fie soţ se cununa religios cu prima lui soţie. Atât de mare a fost diferenţa dintre ea şi străbunicul meu, aşa că era ceva mai mică decât sunt eu acum când s-a măritat şi măritişul ăsta nu a venit la pachet cu prea multă bucurie, ci cu trei copii măricei de crescut cărora le-au urmat încă doi şi multe griji. De aici îmi dădeam seama că nu a avut o viaţa prea frumoasă şi nici prea uşoară, dar de văitat, n-am auzit-o niciodată, deşi mereu avea câte ceva de făcut, mereu se trezea cu noaptea în cap şi nu o vedeam niciodată stând degeaba. Muncea mult străbunica mea, îi era dragă gospodăria ei şi de la ea am prins şi eu iubirea asta de sat, de oamenii de acolo, de natură şi de tot ce  înseamnă mediul rural.
                De crescut, am fost crescută la oraş, doar vacanţele mi le petreceam acolo şi uneori sâmbetele, dar dacă m-ar întreba cineva, aş spune cu tot sufletul că sunt legată mai mult de ţară, de satul ăla micuţ cu obiceiurile lui, unde toţi oamenii se salutau cu ceilalţi şi mult timp am avut impresia că sunt toţi o familie mai mare, mai ales că-şi spuneau mereu unchiule, vărule, naşule, deşi nu era vreo legătură de rudenie între ei. De-acolo am prins şi eu obiceiul de a-i saluta pe toţi oamenii de pe stradă, prost obicei dacă încerci să-l aplici la mediul ăsta urban. Dar pentru omul de sat, lucrurul ăsta intra în normalitate, iar străbunica mea a reprezentat mereu modelul de om de la ţară, aşa îmi imaginam eu că arătau şi se purtau toţi oamenii crescuţi la sat care aveau aceeaşi vârstă cu ea. Îi caracteriza o modestie aparte, o simplitate care mă fermeca mereu, o putere de muncă şi o nobleţe în gânduri pe care am asociat-o mereu cu nişte principii de viaţă puternice, cu o bunătate patriarhală, care venea din convingerea că n-are nimic de împărţit cu nimeni, ci doar de trăit, aşa cum ştia ea şi de muncit pentru toţi ai ei.
                Avea o tărie de caracter incredibilă, nu era un om prea cald şi nu-mi amintesc să-mi fi spus niciodată că mă iubeşte, deşi ştiam că e aşa  şi culmea, nu-mi dădeam seama din grija pe care mi-o purta, ci mai mult din două momente de care-mi amintesc bine, când venea să-mi împingă leagănul ăla din curte şi când mă duceam în camera ei şi se uita cu drag la mine, deşi de multe ori nu zicea nimic. Dar avea un fel de a tăcea, că parcă şi atunci spunea o poveste, pe care dacă mă concetram tare, aveam impresia că o şi înţeleg. Era într-un fel ruptă de lume, născută şi crescută în satul ăla şi când ajunsesem eu prin liceu m-a întrebat chiar dacă-mi place duminica la horă şi eu i-am răspuns, instinctiv, că nu se mai facea asta, iar ea s-a întristat brusc şi-a apărut iar privirea aia pierdută pe care o avea şi când tăcea cu ea.
                Am zis că nu s-a văitat niciodată, dar nu-mi amintesc nici să o fi văzut cu adevărat fericită vreodată, n-am auzit-o râzând sau nu-mi amintesc, cel mult zâmbea uneori şi-atunci îi luminau ochii şi eu mă bucuram s-o văd aşa. De-atunci caut eu lumina în ochii oamenilor şi am găsit-o la câţiva şi tare aproape de sufletul meu sunt.
                De bunica îmi mai aminteşte orezul cu lapte pe foi de nuc, cafeaua aia pe care o bea în absolut fiecare dimineaţă, chiar şi bătrână fiind, căci nu a renunţat niciodată la ea şi culoarea verde, pentru că mi-a arătat ea cândva rochia ei de cununie, era verde şi atât de veche, încât aveam impresia că dacă o iau în mână, se va face bucăţele. Astea şi un ştergar la fel de vechi, care a rămas acum la mine şi-mi aminteşte de ea, o cănuţă ciobită într-un colţ pe care o ţinea în camera ei, câteva poveşti şi ceva mai multe valori vechi, în care credea cu tot sufletul. Mi-e dragă străbunica şi acum, e mai goală curtea de când nu mai e ea, dar sufletul mai plin, căci trăieşte prin mine. Şi ea şi bunica mea, cea mai iubită din lume, care n-a mai rămas mult aici după ce a plecat mama ei. Dacă stau să mă gândesc, străbunica a vrut să-mi transmită forţa ei interioară, bunica iubirea de oameni şi generozitatea aia infinită şi vreau să cred că au reuşit, într-o măsură mică de tot măcar.

              Gânduri acolo Sus azi. :)

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cumva Alive la Sfîrșitul nopții

Citesc de când mă știu și cititul e una dintre cele mai mari bucurii ale mele, încă de când eram mică și am descoperit că, pe de o parte, există o altă lume în care poți să te ascunzi oricând vrei tu și că, pe de altă parte, ca un iubitor avid de poveste, mi-am dat seama ce putere incredibilă au cuvintele și cum oamenii mari pe care îi admiram cel mai mult erau cei care aveau biblioteci pline de cărți și discursuri pline de poveste. Dar trebuie să recunosc că am citit mai mult literatură universală pentru că asta aveau ai mei în bibliotecă. Abia anul ăsta am descoperit eu literatura română contemporană, prin doi oameni cărora le-am citit întâi blogul și pe care i-am admirat din primele rânduri, Ana Barton și Petronela Rotar. Am primit (mulțumesc, Anca mea) și le-am citit ultimele cărți publicate în aceeași zi, despre cum a ajuns Pervazul Anei la sufletul meu am tot povestit, iar azi e despre Petro, despre Sfîrșitul nopții și un pic și despre Alive, cu sau fără ghilimele, fie că se r…

Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice

Azi, teatrul Metropolis,Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice.Sau, altfel spus, una dintre acele puține lecții-cadou care ți se oferă din când în când, ca să te întregească, să-ți pună la loc o bucățică de suflet care-ți lipsea. Am așteptat toată ziua să merg la teatru, la o piesă pe care-mi doream de ceva vreme să o văd, dar mi-am dat seama după primele două minute că nu o să fie o piesă de teatru, ci o lecție-cadou, cum ziceam. Am impresia, din când în când, că sunt lucruri pe care probabil nu am avea puterea să le trăim, așa că ele nu ni se întâmplă, dar, într-o formă sau alta, trebuie să le înțelegem, să fim conștienți de ele, să găsim o cale comună între viața noastră și traiectoria lor. Și piesa asta e fix în punctul acela, unde viața ta se întâlnește cu o altă viață, pe care o trăiesc alți oameni în lumea asta și pe care atunci, în momentul ăla, o simți și tu. Și ți se taie răsuflarea și e o emoție pe care o simți pentru o singură dată, acolo, în momentul ăla. Și se…

Ana-poveste şi Pervazul lui Dumnezeu

Pentru mine, decembrie vine în fiecare an cu mulţumesc-uri din suflet. Când trag linie spre final de an şi-n jumătatea cu lucruri care mi-au bucurat sufletul stau mereu oameni, întâlniri care adună atât de multă emoţie că tind să le fac o cămăruţă în suflet, să le dau numele oamenilor respectivi şi să-mi fac culcuş acolo din când în când, să nu uit ce norocoasă sunt că ni s-au intersectat cumva drumurile.                 Anul ăsta am cunoscut-o pe Ana Barton, care e numai poveste şi nu numai pentru că scrie cărţi, ci pentru că-n jurul ei e o lume întreagă, o lume construită atât de firesc, încât ai impresia, stând în jurul ei, că dacă faci puţină linişte, mai că auzi ce vor să zică omuleţii ăia pe care îi ţine în palme, să te aşezi lângă ei şi să le asculţi poveştile. Şi nu e prea greu pentru că Ana le dă glas tuturor şi face din istorioarele lor povestea ta, ca atunci când eram mici şi ne spuneau bunicii poveşti, iar noi auzeam doar începutul şi continuarea prindea co…