Treceți la conținutul principal

Colecţia Costică Acsinte, cea mai frumoasă poveste de copil mare

Are bunicul meu, despre care am tot povestit, un obicei de a păstra orice lucru vechi, că poate-poate i-o trebui la ceva, cândva. Obiceiul ăsta nu-i făcea prea mare bucurie nici bunicii mele, nici celorlalți oameni de prin curte, care tare-și doreau să mai găsească și ei câte un loc să mai pună una-alta, dar fiecare colțișor era plin de câte-un lucru uitat de lume al bunicului. Pe mine mă bucura lucrul ăsta și mă-ncântau și scrisorile alea vechi și muzicuța lui și revistele alea cu poze. Dar cel mai mult m-am bucurat când am descoperit o cutie cu poze vechi, zeci de poze, toate alb-negru. Prima dată m-am uitat la ele cu bunicul lângă mine și-mi spunea el povestea oamenilor ălora de acolo, ce-i cu ei și de unde vin și altele la fel, că acum dacă stau să mă gândesc, cred că, de fapt, de la un moment dat, nici nu îmi mai povestea mie, ba își spunea lui despre lucruri și oameni care îi lipseau mai mult decât înțelegeam eu. Ceilalți nu prea înțelegeau rostul lucrurilor ălora vechi, da’ mie, la vremea aia, nu-mi trebuia niciun rost, mă bucuram de ele și atât. Și-așa le-am tot răsfoit, iar și iar, dar evident că am uitat povestea adevărată, că oricum n-avea niciun farmec pentru mine și am inventat eu alte și alte povești pentru oamenii ăia și mi-am imaginat eu ce viață trebuie să fi avut ei. Povestea era mereu alta, dar eu aveam impresia că îi cunosc, că sunt legați de mine într-un fel al lor. Așa îi vedeam atunci, acum mă mai uit peste poze din când în când, dar au dispărut  amintirile alea pe care îmi imaginam eu că le am despre oameni pe care nu îi văzusem niciodată și a rămas doar imaginea lor. Și dragostea de povești și de poze vechi.
Asta așa, ca să vă dați seama cam cât de mult m-am bucurat când am aflat de Colecția Costică Acsinte. Trebuie să recunosc că, deși ieri s-a lansat volumul al doilea, Doamne și Domnițe, (pe care îl puteți cumpăra de aici http://colectiacosticaacsinte.eu/product/foto-splendid-2-doamne-si-domnite/), eu nu auzisem până de curând de primul volum și nici de proiectul ăsta, de ideea minunată pe care a avut-o domnul Cezar Popescu de a aduce fotografiile lui Costică Acsinte mai aproape de lumea de acum, de a găsi o punte de legătură între trecut și contemporaneitate. Și cred că avem nevoie de puntea asta, măcar din când în când, iar pentru mine legătura asta cu trecutul, mai mult decât orice, se concretizează în povești. Și fix așa am perceput volumul acesta, ca pe cea mai frumoasă poveste de copil mare pe care am citit-o, văzut-o, simțit-o vreodată, mai ales pentru că îți deschide cale liberă către o lume pe care vrei să o descoperi și probabil să o tot redescoperi, de fiecare dată când simți nevoia de o poveste. Și cred că avem deseori nevoie de asta, mai ales într-o perioadă în care mi se pare că trăim pe repede-înainte, în care am înlocuit imaginarul, creativitatea, povestea, cu o realitate luată ca atare. Dar albumul-poveste nu poți să-l răsfoiești pe repede-înainte, îl deschizi, dai ochi în ochi cu o femeie din alte vremuri și în ochii ăia e o lume întreagă, care te fascinează, e povestea aia de care ai nevoie. Și apoi citești povestea Anei Barton, scrisă cu măiestrie de doamna Anca Ciuciulin lângă fiecare poză și începi să o percepi altfel pe femeia de acolo și e atât de credibil totul, încât mie parcă-parcă îmi venea să îi scriu Anei și s-o rog tare de tot să îmi spună un pic mai mult despre fiecare om în parte. 
Așa, atât despre poze, să le descopere fiecare şi să se bucure de ele cum ştie mai bine. Despre Ana și poveștile ei am mai scris la un moment dat, dar zic și acum, că dintre toți oamenii pe care îi citesc, gândurile ei cred că ajung cel mai aproape de sufletul meu, probabil pentru că le asociez cu niște locuri, gânduri, trăiri adânc înrădăcinate undeva acolo, de care îmi amintește ea prin ceea ce scrie. Ştiţi sentimentul ăla când ajungi într-un loc şi brusc ai impresia că eşti în locul ăla, dar cu ceva ani în urmă şi îţi trec prin faţa ochilor frânturi de poveste de atunci fără să le poţi controla măcar? Acelaşi efect îl au şi istorioarele ei, numai că nici nu e nevoie să fii în locul ăla. Parcă spune o poveste și când tace, care umple atmosfera și se transmite și în gândurile celorlalți, lucru vizibil doar prin emoție. Las aici și mini-povestea mea preferată din volum și una dintre pozele care mi-au plăcut cel mai mult, îl recomand cu tot sufletul și apreciez mult munca depusă pentru ca toată minunea asta să ajungă la noi în forma pe care o vedem.

„Știi locul ăla cald de sub aripă? Ăla care miroase a inimă. Acolo am înțeles, când eram mică, mică, ce e aia lumină și că uneori, deseori, lumina nu se vede, se cuprinde.” 

          
          
           
Sursă foto: http://colectiacosticaacsinte.eu/




Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cumva Alive la Sfîrșitul nopții

Citesc de când mă știu și cititul e una dintre cele mai mari bucurii ale mele, încă de când eram mică și am descoperit că, pe de o parte, există o altă lume în care poți să te ascunzi oricând vrei tu și că, pe de altă parte, ca un iubitor avid de poveste, mi-am dat seama ce putere incredibilă au cuvintele și cum oamenii mari pe care îi admiram cel mai mult erau cei care aveau biblioteci pline de cărți și discursuri pline de poveste. Dar trebuie să recunosc că am citit mai mult literatură universală pentru că asta aveau ai mei în bibliotecă. Abia anul ăsta am descoperit eu literatura română contemporană, prin doi oameni cărora le-am citit întâi blogul și pe care i-am admirat din primele rânduri, Ana Barton și Petronela Rotar. Am primit (mulțumesc, Anca mea) și le-am citit ultimele cărți publicate în aceeași zi, despre cum a ajuns Pervazul Anei la sufletul meu am tot povestit, iar azi e despre Petro, despre Sfîrșitul nopții și un pic și despre Alive, cu sau fără ghilimele, fie că se r…

Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice

Azi, teatrul Metropolis,Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice.Sau, altfel spus, una dintre acele puține lecții-cadou care ți se oferă din când în când, ca să te întregească, să-ți pună la loc o bucățică de suflet care-ți lipsea. Am așteptat toată ziua să merg la teatru, la o piesă pe care-mi doream de ceva vreme să o văd, dar mi-am dat seama după primele două minute că nu o să fie o piesă de teatru, ci o lecție-cadou, cum ziceam. Am impresia, din când în când, că sunt lucruri pe care probabil nu am avea puterea să le trăim, așa că ele nu ni se întâmplă, dar, într-o formă sau alta, trebuie să le înțelegem, să fim conștienți de ele, să găsim o cale comună între viața noastră și traiectoria lor. Și piesa asta e fix în punctul acela, unde viața ta se întâlnește cu o altă viață, pe care o trăiesc alți oameni în lumea asta și pe care atunci, în momentul ăla, o simți și tu. Și ți se taie răsuflarea și e o emoție pe care o simți pentru o singură dată, acolo, în momentul ăla. Și se…

Ana-poveste şi Pervazul lui Dumnezeu

Pentru mine, decembrie vine în fiecare an cu mulţumesc-uri din suflet. Când trag linie spre final de an şi-n jumătatea cu lucruri care mi-au bucurat sufletul stau mereu oameni, întâlniri care adună atât de multă emoţie că tind să le fac o cămăruţă în suflet, să le dau numele oamenilor respectivi şi să-mi fac culcuş acolo din când în când, să nu uit ce norocoasă sunt că ni s-au intersectat cumva drumurile.                 Anul ăsta am cunoscut-o pe Ana Barton, care e numai poveste şi nu numai pentru că scrie cărţi, ci pentru că-n jurul ei e o lume întreagă, o lume construită atât de firesc, încât ai impresia, stând în jurul ei, că dacă faci puţină linişte, mai că auzi ce vor să zică omuleţii ăia pe care îi ţine în palme, să te aşezi lângă ei şi să le asculţi poveştile. Şi nu e prea greu pentru că Ana le dă glas tuturor şi face din istorioarele lor povestea ta, ca atunci când eram mici şi ne spuneau bunicii poveşti, iar noi auzeam doar începutul şi continuarea prindea co…