Treceți la conținutul principal

Colecţia Costică Acsinte, cea mai frumoasă poveste de copil mare

Are bunicul meu, despre care am tot povestit, un obicei de a păstra orice lucru vechi, că poate-poate i-o trebui la ceva, cândva. Obiceiul ăsta nu-i făcea prea mare bucurie nici bunicii mele, nici celorlalți oameni de prin curte, care tare-și doreau să mai găsească și ei câte un loc să mai pună una-alta, dar fiecare colțișor era plin de câte-un lucru uitat de lume al bunicului. Pe mine mă bucura lucrul ăsta și mă-ncântau și scrisorile alea vechi și muzicuța lui și revistele alea cu poze. Dar cel mai mult m-am bucurat când am descoperit o cutie cu poze vechi, zeci de poze, toate alb-negru. Prima dată m-am uitat la ele cu bunicul lângă mine și-mi spunea el povestea oamenilor ălora de acolo, ce-i cu ei și de unde vin și altele la fel, că acum dacă stau să mă gândesc, cred că, de fapt, de la un moment dat, nici nu îmi mai povestea mie, ba își spunea lui despre lucruri și oameni care îi lipseau mai mult decât înțelegeam eu. Ceilalți nu prea înțelegeau rostul lucrurilor ălora vechi, da’ mie, la vremea aia, nu-mi trebuia niciun rost, mă bucuram de ele și atât. Și-așa le-am tot răsfoit, iar și iar, dar evident că am uitat povestea adevărată, că oricum n-avea niciun farmec pentru mine și am inventat eu alte și alte povești pentru oamenii ăia și mi-am imaginat eu ce viață trebuie să fi avut ei. Povestea era mereu alta, dar eu aveam impresia că îi cunosc, că sunt legați de mine într-un fel al lor. Așa îi vedeam atunci, acum mă mai uit peste poze din când în când, dar au dispărut  amintirile alea pe care îmi imaginam eu că le am despre oameni pe care nu îi văzusem niciodată și a rămas doar imaginea lor. Și dragostea de povești și de poze vechi.
Asta așa, ca să vă dați seama cam cât de mult m-am bucurat când am aflat de Colecția Costică Acsinte. Trebuie să recunosc că, deși ieri s-a lansat volumul al doilea, Doamne și Domnițe, (pe care îl puteți cumpăra de aici http://colectiacosticaacsinte.eu/product/foto-splendid-2-doamne-si-domnite/), eu nu auzisem până de curând de primul volum și nici de proiectul ăsta, de ideea minunată pe care a avut-o domnul Cezar Popescu de a aduce fotografiile lui Costică Acsinte mai aproape de lumea de acum, de a găsi o punte de legătură între trecut și contemporaneitate. Și cred că avem nevoie de puntea asta, măcar din când în când, iar pentru mine legătura asta cu trecutul, mai mult decât orice, se concretizează în povești. Și fix așa am perceput volumul acesta, ca pe cea mai frumoasă poveste de copil mare pe care am citit-o, văzut-o, simțit-o vreodată, mai ales pentru că îți deschide cale liberă către o lume pe care vrei să o descoperi și probabil să o tot redescoperi, de fiecare dată când simți nevoia de o poveste. Și cred că avem deseori nevoie de asta, mai ales într-o perioadă în care mi se pare că trăim pe repede-înainte, în care am înlocuit imaginarul, creativitatea, povestea, cu o realitate luată ca atare. Dar albumul-poveste nu poți să-l răsfoiești pe repede-înainte, îl deschizi, dai ochi în ochi cu o femeie din alte vremuri și în ochii ăia e o lume întreagă, care te fascinează, e povestea aia de care ai nevoie. Și apoi citești povestea Anei Barton, scrisă cu măiestrie de doamna Anca Ciuciulin lângă fiecare poză și începi să o percepi altfel pe femeia de acolo și e atât de credibil totul, încât mie parcă-parcă îmi venea să îi scriu Anei și s-o rog tare de tot să îmi spună un pic mai mult despre fiecare om în parte. 
Așa, atât despre poze, să le descopere fiecare şi să se bucure de ele cum ştie mai bine. Despre Ana și poveștile ei am mai scris la un moment dat, dar zic și acum, că dintre toți oamenii pe care îi citesc, gândurile ei cred că ajung cel mai aproape de sufletul meu, probabil pentru că le asociez cu niște locuri, gânduri, trăiri adânc înrădăcinate undeva acolo, de care îmi amintește ea prin ceea ce scrie. Ştiţi sentimentul ăla când ajungi într-un loc şi brusc ai impresia că eşti în locul ăla, dar cu ceva ani în urmă şi îţi trec prin faţa ochilor frânturi de poveste de atunci fără să le poţi controla măcar? Acelaşi efect îl au şi istorioarele ei, numai că nici nu e nevoie să fii în locul ăla. Parcă spune o poveste și când tace, care umple atmosfera și se transmite și în gândurile celorlalți, lucru vizibil doar prin emoție. Las aici și mini-povestea mea preferată din volum și una dintre pozele care mi-au plăcut cel mai mult, îl recomand cu tot sufletul și apreciez mult munca depusă pentru ca toată minunea asta să ajungă la noi în forma pe care o vedem.

„Știi locul ăla cald de sub aripă? Ăla care miroase a inimă. Acolo am înțeles, când eram mică, mică, ce e aia lumină și că uneori, deseori, lumina nu se vede, se cuprinde.” 

          
          
           
Sursă foto: http://colectiacosticaacsinte.eu/




Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Linişte ♡

Mi-e dor de Paştele la ţară, de Paştele copilăriei. Acolo toată bucuria Sărbătorii pare o reflecție a bucuriei fiecăruia, a bunicilor care vopsesc copacii în alb, adunaţi în faţa porţilor şi spunând poveşti, poate de când erau ei cei care ascultau poveştile și a copiilor care se duc la Biserică şi ţin în mâinile lor micuţe florile alea colorate, adunate de prin grădini, care miros a copilărie şi după ce se dau pe sub masă uită de hăinuţele  noi şi fug pe uliţe râzând cu gura până la urechi şi pare că lumina e toată în ei şi-acum aleargă să o împartă pe la porţi. Şi oamenii le primesc lumina şi le dau înapoi iubire, poate iubire amestecată cu dor de ei-copii. Aşa arată Paştele la ţară şi miroase a cozonaci şi cacao cu lapte, a narcise şi liliac, a iarbă tăiată şi pămănt, când stai culcat pe iarba din spatele casei şi te gândeşti c-ai putea să stai toată viaţa acolo şi nu ţi-ar părea rău. Şi apoi vine sâmbătă seara şi e slujba Învierii şi e momentul ăla pe care îl iubes…

Celui mai drag profesor din lume ♡

“Because of you I can feel myself slowly, but surely becoming the me I have always dreamed of being.” Altfel spus, sunt unii oameni care apar în jurul tău de niciunde şi, fără să îţi dai seama, îţi schimbă viaţa în cel mai frumos mod posibil. Oameni care cred în tine cu atât de multă putere, cum nici măcar tu nu ai putea să crezi vreodată, fără de care visurile tale ar rămâne uitate într-o cutie, cu o dată mare scrisă pe ele, ziua universală în care ştii că vei avea curajul să le dai drumul să zboare: mâine, întotdeauna mâine. Până apare cineva care te face să le scoţi din cutie azi, iar mâine sunt deja poveşti, poimâine adevărate romane şi încet-încet devin cea mai frumoasă poveste a ta, realizată de cea mai bună versiune a ta pentru că-n ea crede omul care îţi dă curajul să o scrii. Şi pe OMUL ăsta bun unii îl numesc familie, alţii prieten, alţii binecuvântare, iar eu îi spun, simplu, super teach. Omul pe care l-am cunoscut la vârsta când aveam cea mai mare nevoie de modele, deşi n…

Ana-poveste şi Pervazul lui Dumnezeu

Pentru mine, decembrie vine în fiecare an cu mulţumesc-uri din suflet. Când trag linie spre final de an şi-n jumătatea cu lucruri care mi-au bucurat sufletul stau mereu oameni, întâlniri care adună atât de multă emoţie că tind să le fac o cămăruţă în suflet, să le dau numele oamenilor respectivi şi să-mi fac culcuş acolo din când în când, să nu uit ce norocoasă sunt că ni s-au intersectat cumva drumurile.                 Anul ăsta am cunoscut-o pe Ana Barton, care e numai poveste şi nu numai pentru că scrie cărţi, ci pentru că-n jurul ei e o lume întreagă, o lume construită atât de firesc, încât ai impresia, stând în jurul ei, că dacă faci puţină linişte, mai că auzi ce vor să zică omuleţii ăia pe care îi ţine în palme, să te aşezi lângă ei şi să le asculţi poveştile. Şi nu e prea greu pentru că Ana le dă glas tuturor şi face din istorioarele lor povestea ta, ca atunci când eram mici şi ne spuneau bunicii poveşti, iar noi auzeam doar începutul şi continuarea prindea co…