Treceți la conținutul principal

Colecţia Costică Acsinte, cea mai frumoasă poveste de copil mare

Are bunicul meu, despre care am tot povestit, un obicei de a păstra orice lucru vechi, că poate-poate i-o trebui la ceva, cândva. Obiceiul ăsta nu-i făcea prea mare bucurie nici bunicii mele, nici celorlalți oameni de prin curte, care tare-și doreau să mai găsească și ei câte un loc să mai pună una-alta, dar fiecare colțișor era plin de câte-un lucru uitat de lume al bunicului. Pe mine mă bucura lucrul ăsta și mă-ncântau și scrisorile alea vechi și muzicuța lui și revistele alea cu poze. Dar cel mai mult m-am bucurat când am descoperit o cutie cu poze vechi, zeci de poze, toate alb-negru. Prima dată m-am uitat la ele cu bunicul lângă mine și-mi spunea el povestea oamenilor ălora de acolo, ce-i cu ei și de unde vin și altele la fel, că acum dacă stau să mă gândesc, cred că, de fapt, de la un moment dat, nici nu îmi mai povestea mie, ba își spunea lui despre lucruri și oameni care îi lipseau mai mult decât înțelegeam eu. Ceilalți nu prea înțelegeau rostul lucrurilor ălora vechi, da’ mie, la vremea aia, nu-mi trebuia niciun rost, mă bucuram de ele și atât. Și-așa le-am tot răsfoit, iar și iar, dar evident că am uitat povestea adevărată, că oricum n-avea niciun farmec pentru mine și am inventat eu alte și alte povești pentru oamenii ăia și mi-am imaginat eu ce viață trebuie să fi avut ei. Povestea era mereu alta, dar eu aveam impresia că îi cunosc, că sunt legați de mine într-un fel al lor. Așa îi vedeam atunci, acum mă mai uit peste poze din când în când, dar au dispărut  amintirile alea pe care îmi imaginam eu că le am despre oameni pe care nu îi văzusem niciodată și a rămas doar imaginea lor. Și dragostea de povești și de poze vechi.
Asta așa, ca să vă dați seama cam cât de mult m-am bucurat când am aflat de Colecția Costică Acsinte. Trebuie să recunosc că, deși ieri s-a lansat volumul al doilea, Doamne și Domnițe, (pe care îl puteți cumpăra de aici http://colectiacosticaacsinte.eu/product/foto-splendid-2-doamne-si-domnite/), eu nu auzisem până de curând de primul volum și nici de proiectul ăsta, de ideea minunată pe care a avut-o domnul Cezar Popescu de a aduce fotografiile lui Costică Acsinte mai aproape de lumea de acum, de a găsi o punte de legătură între trecut și contemporaneitate. Și cred că avem nevoie de puntea asta, măcar din când în când, iar pentru mine legătura asta cu trecutul, mai mult decât orice, se concretizează în povești. Și fix așa am perceput volumul acesta, ca pe cea mai frumoasă poveste de copil mare pe care am citit-o, văzut-o, simțit-o vreodată, mai ales pentru că îți deschide cale liberă către o lume pe care vrei să o descoperi și probabil să o tot redescoperi, de fiecare dată când simți nevoia de o poveste. Și cred că avem deseori nevoie de asta, mai ales într-o perioadă în care mi se pare că trăim pe repede-înainte, în care am înlocuit imaginarul, creativitatea, povestea, cu o realitate luată ca atare. Dar albumul-poveste nu poți să-l răsfoiești pe repede-înainte, îl deschizi, dai ochi în ochi cu o femeie din alte vremuri și în ochii ăia e o lume întreagă, care te fascinează, e povestea aia de care ai nevoie. Și apoi citești povestea Anei Barton, scrisă cu măiestrie de doamna Anca Ciuciulin lângă fiecare poză și începi să o percepi altfel pe femeia de acolo și e atât de credibil totul, încât mie parcă-parcă îmi venea să îi scriu Anei și s-o rog tare de tot să îmi spună un pic mai mult despre fiecare om în parte. 
Așa, atât despre poze, să le descopere fiecare şi să se bucure de ele cum ştie mai bine. Despre Ana și poveștile ei am mai scris la un moment dat, dar zic și acum, că dintre toți oamenii pe care îi citesc, gândurile ei cred că ajung cel mai aproape de sufletul meu, probabil pentru că le asociez cu niște locuri, gânduri, trăiri adânc înrădăcinate undeva acolo, de care îmi amintește ea prin ceea ce scrie. Ştiţi sentimentul ăla când ajungi într-un loc şi brusc ai impresia că eşti în locul ăla, dar cu ceva ani în urmă şi îţi trec prin faţa ochilor frânturi de poveste de atunci fără să le poţi controla măcar? Acelaşi efect îl au şi istorioarele ei, numai că nici nu e nevoie să fii în locul ăla. Parcă spune o poveste și când tace, care umple atmosfera și se transmite și în gândurile celorlalți, lucru vizibil doar prin emoție. Las aici și mini-povestea mea preferată din volum și una dintre pozele care mi-au plăcut cel mai mult, îl recomand cu tot sufletul și apreciez mult munca depusă pentru ca toată minunea asta să ajungă la noi în forma pe care o vedem.

„Știi locul ăla cald de sub aripă? Ăla care miroase a inimă. Acolo am înțeles, când eram mică, mică, ce e aia lumină și că uneori, deseori, lumina nu se vede, se cuprinde.” 

          
          
           
Sursă foto: http://colectiacosticaacsinte.eu/




Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Orbi și-un pic mai aproape de ̶b̶i̶n̶e̶ tine

Nu știu niciodată cum ar trebui să începi să vorbești despre ceva, fie om, idee, carte, când prima ta întâlnire cu acel ceva te-a redus complet la tăcere. Știu, totuși, că mă simt deseori înconjurată de mult, tare mult zgomot și că mă trezesc întrebându-mă dacă oamenii chiar nu simt nevoia să mai tacă din când în când, iar după întâlnirea cu romanul ăsta, mi-am dat seama că forma asta de tăcere nu e deloc ușoară, ba din contră, doare ca naiba și poate de-asta tot fug oamenii de ea. Romanul se numește Orbi și e noua carte a Petronelei Rotar, iar eu m-am trezit scriind despre ea pentru că, în timp ce o citeam, nu am scăpat deloc de gândul că suntem o societate de oameni tare bolnavi, că trăim într-o beznă totală, cu teama constantă că dacă ieșim la lumină, toate fricile și durerile noastre o să iasă și ele, o s-o zbughească din găurile alea unde le-am ținut ascunse atât timp. Și noi trăim cu convingerea tâmpită că atâta vreme cât sunt acolo, putem să strângem din dinți, să plângem din c…

Cumva Alive la Sfîrșitul nopții

Citesc de când mă știu și cititul e una dintre cele mai mari bucurii ale mele, încă de când eram mică și am descoperit că, pe de o parte, există o altă lume în care poți să te ascunzi oricând vrei tu și că, pe de altă parte, ca un iubitor avid de poveste, mi-am dat seama ce putere incredibilă au cuvintele și cum oamenii mari pe care îi admiram cel mai mult erau cei care aveau biblioteci pline de cărți și discursuri pline de poveste. Dar trebuie să recunosc că am citit mai mult literatură universală pentru că asta aveau ai mei în bibliotecă. Abia anul ăsta am descoperit eu literatura română contemporană, prin doi oameni cărora le-am citit întâi blogul și pe care i-am admirat din primele rânduri, Ana Barton și Petronela Rotar. Am primit (mulțumesc, Anca mea) și le-am citit ultimele cărți publicate în aceeași zi, despre cum a ajuns Pervazul Anei la sufletul meu am tot povestit, iar azi e despre Petro, despre Sfîrșitul nopții și un pic și despre Alive, cu sau fără ghilimele, fie că se r…

E una din zilele alea în care...

E una din zilele alea în care nu știi să-ți mai controlezi emoțiile, când nu știi dacă zâmbetul de pe față e mai puternic sau dacă nodul din gât o să se facă mare, o să se transforme în lacrimi și-o să te trezești iar râzând și plângând în același timp, cum ai mai făcut de atâtea ori.
E una din zilele alea în care te gândești la toate femeile care ți-au schimbat viața. Și te trezești cu gândul la ele și te-apuci să le scrii câte un mesaj și zâmbești la gândul că există oameni care te fac să scrii gânduri cu zâmbetul până la urechi, că doar gândidu-te la oamenii ăia te proiectezi pe tine într-o zi fericită, ziua aia în care femeia asta minunată a început să creadă în tine. Când oamenii pe care îi admiri cel mai mult cred în tine, începi să crezi și tu. Nu contează că asta nu are nicio continuitate, că nu știi exact încotro se îndreaptă credința asta și nici măcar încotro te îndrepți tu. Sufli tare în credință până se face un pic mai mare decât teama și atunci știi că ești pregătit să…