Treceți la conținutul principal

Bunătatea în oameni

              Empatie, generozitate, bunătate care transcende orice limită şi care are o traiectorie fixă: de la suflet la suflet, cea mai puternică formă a iubirii de oameni. Sunt toate valori pe care, copil fiind, le găseşti în oricine pentru că bunătatea asta neîntinată stă în sufletul oricărui copil, iar atât timp cât tu eşti numai lumină, lumina asta o găseşti şi în ceilalţi, căci nu poţi vorbi despre urâţenie sufletească atât timp cât n-ai cunoscut-o niciodată. Apoi mai creşti şi printre oamenii mari, bunătatea asta nu mai vine de la sine, nu mai e o trăsătură firească, ci devine un scop al unei căutări, o căutare a fiecăruia a unor valori pe care vrei cu tot sufletul să le păstrezi. 

                Şi când, mare fiind, bunătatea rămâne trăsătura definitorie a unei persoane, când, conştient  de nefirescul lumii în care trăieşti, poţi totuşi să asociezi bunătatea cu un om în exact aceeaşi măsură ca atunci când erai copil, atunci trebuie să mulţumeşti pentru prezenţa persoanei respective în viaţa ta. Eu am tot spus că sunt norocoasă când vine vorba de oameni-lumină şi am întâlnit câţiva astfel de oameni de-a lungul timpului a căror influenţă asupra a ceea ce sunt este infinită, deşi de cele mai multe ori nu e proporţională cu prezenţa concretă a persoanei respective în viaţa mea.  Însă e o influenţă atât de puternică, încât e strâns înrădăcinată în sufletul meu pentru pentru totdeauna şi e mereu legată de persoana care a reuşit să îmi transmită atâtea valori, să-mi arate că empatia, generozitatea şi bunătatea de care vorbeam mai sus sunt esenţiale, că nu-ţi vor uşura niciodată drumul, ba din contră, dar că te vor ajuta pe tine să mergi pe drumul tău în lumină, că nu calea simplă te face puternic, ci posibilitatea de a-ţi alege drumul mai greu şi de a te păstra pe tine, în cea mai apropiată versiune a ta-copil. Şi persoana care a reuşit să facă asta pentru mine e Dori, teoretic educatoarea mea, practic unul dintre oamenii care mi-au schimbat viaţa în cel mai frumos mod. Dintotdeauna. Dori, prin natura profesiei ei, e înconjurată permanent de copii, de copii norocoşi să o cunoască, să o aibă pe ea ca primul om, în afara familiei, care le conturează paşii de la început. E omul care ştie să se apropie de copii pentru că în ochii ei e numai lumină şi blândeţe pe care orice copil le percepe cu bucurie. Grădiniţa e primul pas în afara zonei de confort a unui micuţ al cărui singur univers e familia lui, un copil care păşeşte poate cu teamă, poate cu emoţie într-o lume nouă, e prima schimbare esenţială din viaţa fiecăruia. Prima, dintr-un lung şir de schimbări, dar probabil definitiorie pentru tot ceea ce urmează şi e esenţial ca respectivul cadru didactic, cel alături de care copilul face primul pas  în afara micului său univers să fie un om care îi dă încredere în el, care crede în el şi pe care copilul îl poate integra în lumea lui, nu ca o necesitate a sistemului educaţional, ci ca o alegere a fiecăruia. Şi sunt din ce în ce mai puţini oameni care reuşesc să facă lucrul ăsta, iar Dori e unul dintre ei. Şi azi e ziua ei. Şi sunt convinsă că dacă ar primi 1% din bucuria pe care a transmis-o fiecărui copil ar fi un om tare fericit, aşa cum merită. Aşa cum merită oamenii buni. Iar eu îţi mulţumesc, Dori. Pentru tot ce m-ai învăţat, pentru cât de mult ai crezut în mine, pentru cât de aproape eşti de sufletul meu, pentru că acum mulţi ani m-ai lăsat să mă descopăr pe mine, fără să mă cerţi, deşi aş fi meritat, pentru că eşti cea mai puternică dovadă a mea că bunătatea există în oameni Îţi sunt recunoscătoare şi acum, după 14 ani, iar recunoştinţa asta e una dintre puţinele mele certitutini şi vine cu promisiunea faptului că fiecare lucru bun care mi se întâmplă e, într-un fel sau altul, şi datorită ţie. La mulţi ani, suflet bun!

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Orbi și-un pic mai aproape de ̶b̶i̶n̶e̶ tine

Nu știu niciodată cum ar trebui să începi să vorbești despre ceva, fie om, idee, carte, când prima ta întâlnire cu acel ceva te-a redus complet la tăcere. Știu, totuși, că mă simt deseori înconjurată de mult, tare mult zgomot și că mă trezesc întrebându-mă dacă oamenii chiar nu simt nevoia să mai tacă din când în când, iar după întâlnirea cu romanul ăsta, mi-am dat seama că forma asta de tăcere nu e deloc ușoară, ba din contră, doare ca naiba și poate de-asta tot fug oamenii de ea. Romanul se numește Orbi și e noua carte a Petronelei Rotar, iar eu m-am trezit scriind despre ea pentru că, în timp ce o citeam, nu am scăpat deloc de gândul că suntem o societate de oameni tare bolnavi, că trăim într-o beznă totală, cu teama constantă că dacă ieșim la lumină, toate fricile și durerile noastre o să iasă și ele, o s-o zbughească din găurile alea unde le-am ținut ascunse atât timp. Și noi trăim cu convingerea tâmpită că atâta vreme cât sunt acolo, putem să strângem din dinți, să plângem din c…

Cumva Alive la Sfîrșitul nopții

Citesc de când mă știu și cititul e una dintre cele mai mari bucurii ale mele, încă de când eram mică și am descoperit că, pe de o parte, există o altă lume în care poți să te ascunzi oricând vrei tu și că, pe de altă parte, ca un iubitor avid de poveste, mi-am dat seama ce putere incredibilă au cuvintele și cum oamenii mari pe care îi admiram cel mai mult erau cei care aveau biblioteci pline de cărți și discursuri pline de poveste. Dar trebuie să recunosc că am citit mai mult literatură universală pentru că asta aveau ai mei în bibliotecă. Abia anul ăsta am descoperit eu literatura română contemporană, prin doi oameni cărora le-am citit întâi blogul și pe care i-am admirat din primele rânduri, Ana Barton și Petronela Rotar. Am primit (mulțumesc, Anca mea) și le-am citit ultimele cărți publicate în aceeași zi, despre cum a ajuns Pervazul Anei la sufletul meu am tot povestit, iar azi e despre Petro, despre Sfîrșitul nopții și un pic și despre Alive, cu sau fără ghilimele, fie că se r…

E una din zilele alea în care...

E una din zilele alea în care nu știi să-ți mai controlezi emoțiile, când nu știi dacă zâmbetul de pe față e mai puternic sau dacă nodul din gât o să se facă mare, o să se transforme în lacrimi și-o să te trezești iar râzând și plângând în același timp, cum ai mai făcut de atâtea ori.
E una din zilele alea în care te gândești la toate femeile care ți-au schimbat viața. Și te trezești cu gândul la ele și te-apuci să le scrii câte un mesaj și zâmbești la gândul că există oameni care te fac să scrii gânduri cu zâmbetul până la urechi, că doar gândidu-te la oamenii ăia te proiectezi pe tine într-o zi fericită, ziua aia în care femeia asta minunată a început să creadă în tine. Când oamenii pe care îi admiri cel mai mult cred în tine, începi să crezi și tu. Nu contează că asta nu are nicio continuitate, că nu știi exact încotro se îndreaptă credința asta și nici măcar încotro te îndrepți tu. Sufli tare în credință până se face un pic mai mare decât teama și atunci știi că ești pregătit să…