Treceți la conținutul principal

Oameni-acasă

         Cred că dintre toate cuvintele care există în lumea asta, preferatul meu e acasă. Şi acasă sună a copilărie, a linişte şi acasă mi-e colţ de suflet, mi-e certitudine şi siguranţă, mi-e bucurie simplă şi lumină-n ochi şi visuri uitate prin cutii şi întrebări  la care n-am nevoie de răspunsuri. Şi acasă nici măcar nu-mi aparţine, e împrăştiat prin alte suflete şi locuri din lumea asta, pe la oameni pe care îi cunosc dintotdeauna şi pe la alţii pe care nu i-am întâlnit încă, printr-un val la mare în care mi-am suflat eu nişte visuri într-o vară şi care cine ştie pe unde or fi ajuns, pe la nişte oameni pe care i-am admirat fără măcar să ştiu cum îi cheamă, prin nişte locuri în care am râs cu atâta bucurie că râsul s-a făcut ecou în sufletul meu şi până şi pe el l-am lăsat să plece, să le fac loc altora. Şi visez eu că într-o zi pe toţi oamenii ăştia o să-i văd adunaţi la un loc, să le mulţumesc că mi-au fost acasă şi dacă întâlnirea asta n-o să se întâmple totuşi, o să zic în gând şi o să rezoneze şi în celelalte părţi ale lui acasă, că până la urmă e un întreg şi el şi măcar şoptit, da’ tot o să se audă.  
            Dar întâi de toate, acasă îmi sunt câţiva oameni dragi, nu prea mulţi, ale căror gânduri şi idei şi emoţii s-au amestecat odată, acum mult timp, cu ale mele, că de-atunci nici nu mai ştiu care sunt ale fiecăruia, ba cred că mi le asum pe toate şi mă raportez la ele şi ştiu că de oamenii ăştia o să fiu strâns legată întotdeauna, chit că suntem la n’şpe de mii de kilometri depărtare, că iubirea asta de acasă nu se măsoară în nimic, nici măcar în cuvinte multe, ba poate doar în emoţie, că-n liniştea oamenilor ăstora sunt mai multe cuvinte ca-n toată gălăgia şi zgomotul din jurul meu.

             Şi azi e ziua unuia dintre oamenii-acasă, Cora mea, care mi-e a doua mamă şi soră mai mare şi prietenă dragă şi lecţie de viaţă şi încurajare şi sfaturi şi altele la fel, că sunt prea multe cuvinte ca să le scriu aici sau prea puţine ca s-o descriu pe ea.  Şi se spune că sunt oameni care îţi suflă în aripi când eşti mic şi te-nvaţă să zbori, dar pentru mulţi zborul ăsta e concretizat în imaginea unui zmeu colorat, mereu susţinut, nu cumva să cazi şi să-ţi dai seama că nu e totul numai lugu-lugu şi alint şi frumos şi bun pe lumea asta. Şi uite cum te trezeşti tu suficient de mare cât să nu mai trebuiască să-ţi sufle nimeni în aripi, dar atât de mic că nu înţelegi deloc de ce imaginea asta idealizată a lumii pe care o ai tu nu se pupă deloc cu realitatea şi uite aşa îţi dă viaţă două palme şi te trezeşte la realitate, de o să-ţi doreşti să fi mers mai bine frumuşel pe picioarele tale. Noroc că la mine nu a fost aşa. Cora mea mi-a suflat în aripi numai cât să-mi dea drumul să zbor singură şi să mă descopăr pe mine. Şi să învăţ că n-o să fie toate roz mereu, da’ vorba aia, oricât de frică ţi-ar fi de înălţimi, parcă ţi-e un pic mai frică să nu vezi niciodată lucrurile în ansamblu. Şi tot încrederea ei şi a altora ca ea m-au ţinut şi pe linia de plutire. Şi a fost bine şi tare îi mulţumesc. Şi drumul ăsta, spre deosebire de alţi oameni-acasă, e strâns legat de ea dintotdeauna, înainte să ştiu eu. De ea mi-e legată toată copilăria şi la ea dădeam fuga de fiecare dată când făceam vreo prostie pe care numai i-o spuneam repede mamei şi hop pe scări, de nici n-apuca să spună ea ceva, că eu eram deja c-un etaj mai sus. Şi tot de ea mi se leagă atâtea poveşti şi amintiri şi zâmbete şi sfaturi, că parcă am impresia că fără ea nici n-aş fi eu, că mi-ar lipsi ceva.
            Şi Cora e puternică şi zăpăcită şi unul dintre cei mai buni oameni pe care îi cunosc şi în ea am încredere şi ştiu c-ar înţelege atâtea lucruri, chiar dacă eu nu le-aş spune, pentru că e o conexiune dincolo de cuvinte. Şi conexiunea asta e unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat. Iar de ziua ei tare îi doresc să fie înconjurată numai de oameni ca ea, de bucurie şi linişte, că iubire are şi fericirea şi-o face singură pentru că poate. Şi pentru că merită. La mulţi aaaaaani! Cel mai mare mulţumesc din lumea asta! 

Comentarii

  1. Știam deja ce om frumos ești dar nu știu cum de n-am aflat până acum că scrii așa <3

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Emm a mea dragăăăă, mulţumeeesc din suflet. <3

      Ștergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Orbi și-un pic mai aproape de ̶b̶i̶n̶e̶ tine

Nu știu niciodată cum ar trebui să începi să vorbești despre ceva, fie om, idee, carte, când prima ta întâlnire cu acel ceva te-a redus complet la tăcere. Știu, totuși, că mă simt deseori înconjurată de mult, tare mult zgomot și că mă trezesc întrebându-mă dacă oamenii chiar nu simt nevoia să mai tacă din când în când, iar după întâlnirea cu romanul ăsta, mi-am dat seama că forma asta de tăcere nu e deloc ușoară, ba din contră, doare ca naiba și poate de-asta tot fug oamenii de ea. Romanul se numește Orbi și e noua carte a Petronelei Rotar, iar eu m-am trezit scriind despre ea pentru că, în timp ce o citeam, nu am scăpat deloc de gândul că suntem o societate de oameni tare bolnavi, că trăim într-o beznă totală, cu teama constantă că dacă ieșim la lumină, toate fricile și durerile noastre o să iasă și ele, o s-o zbughească din găurile alea unde le-am ținut ascunse atât timp. Și noi trăim cu convingerea tâmpită că atâta vreme cât sunt acolo, putem să strângem din dinți, să plângem din c…

Cumva Alive la Sfîrșitul nopții

Citesc de când mă știu și cititul e una dintre cele mai mari bucurii ale mele, încă de când eram mică și am descoperit că, pe de o parte, există o altă lume în care poți să te ascunzi oricând vrei tu și că, pe de altă parte, ca un iubitor avid de poveste, mi-am dat seama ce putere incredibilă au cuvintele și cum oamenii mari pe care îi admiram cel mai mult erau cei care aveau biblioteci pline de cărți și discursuri pline de poveste. Dar trebuie să recunosc că am citit mai mult literatură universală pentru că asta aveau ai mei în bibliotecă. Abia anul ăsta am descoperit eu literatura română contemporană, prin doi oameni cărora le-am citit întâi blogul și pe care i-am admirat din primele rânduri, Ana Barton și Petronela Rotar. Am primit (mulțumesc, Anca mea) și le-am citit ultimele cărți publicate în aceeași zi, despre cum a ajuns Pervazul Anei la sufletul meu am tot povestit, iar azi e despre Petro, despre Sfîrșitul nopții și un pic și despre Alive, cu sau fără ghilimele, fie că se r…

E una din zilele alea în care...

E una din zilele alea în care nu știi să-ți mai controlezi emoțiile, când nu știi dacă zâmbetul de pe față e mai puternic sau dacă nodul din gât o să se facă mare, o să se transforme în lacrimi și-o să te trezești iar râzând și plângând în același timp, cum ai mai făcut de atâtea ori.
E una din zilele alea în care te gândești la toate femeile care ți-au schimbat viața. Și te trezești cu gândul la ele și te-apuci să le scrii câte un mesaj și zâmbești la gândul că există oameni care te fac să scrii gânduri cu zâmbetul până la urechi, că doar gândidu-te la oamenii ăia te proiectezi pe tine într-o zi fericită, ziua aia în care femeia asta minunată a început să creadă în tine. Când oamenii pe care îi admiri cel mai mult cred în tine, începi să crezi și tu. Nu contează că asta nu are nicio continuitate, că nu știi exact încotro se îndreaptă credința asta și nici măcar încotro te îndrepți tu. Sufli tare în credință până se face un pic mai mare decât teama și atunci știi că ești pregătit să…