Treceți la conținutul principal

Oameni-minune. Şi teatru.

Nu am prea multe certitudini, dar cred cu tot sufletul că lucrurile cele mai bune care mi s-au întâmplat sunt, de fapt, întâlniri. Întâlniri cu oameni-minune şi suflete-lumină care parcă gândesc altfel, simt altfel, transmit altfel, oameni care nu se rezumă la a trăi, dar care îi inspiră şi pe ceilalţi să trăiască mai frumos. Şi am tot zis că pentru aşa oameni parcă trebuie să mulţumeşti în sus şi să te bucuri că sunt. Şi unul dintre oamenii pe care îi admir cel mai mult e, cu siguranţă, doamna Oana Pellea. Un om pe care, dacă îl priveşti atent, parcă îi vezi sufletul reflectat în ochi, căci transmite emoţie şi fără să spună nimic. Şi e o emoţie pe care nu o poţi descrie în cuvinte, dar pe care o simţi cu tot sufletul. Şi cred că te schimbă, fără să îţi dai seama, schimbând într-un fel modul în care te raportezi la lume, la oameni, la valori şi la tine. Şi măcar pentru o secundă vezi altfel lucrurile, iar mie mi se pare incredibil că un om are puterea să facă aşa lucruri frumoase. Iar emoţia asta se simte cel mai bine la teatru, căci atâta putere de a transmite izvorăşte din sufletul frumos, încât ai impresia, stând pe scaun şi văzând (a se citi simţind)  piesa, că între tine şi ce transmite dumneaei, nu mai sunt nici scaune, nici alţi spectatori, nici scena sau decorul. Dispar toate şi rămâne emoţia, în cea mai pură formă a ei. Eu m-am reîndrăgostit iremediabil de teatru văzând-o în Oscar şi Tanti Roz la Bulandra şi de atunci teatrul e una dintre cele mai mari bucurii din viaţa mea. E o piesă care trebuie văzută de orice iubitor de teatru, de orice om care uită uneori ce privilegiu e tot ce i se întâmplă, care ia viaţa ca şi cum i s-ar cuveni întru totul, fără să se mai bucure de ea. Mă tot duc e altă piesă pe care o recomand cu drag, o poveste-realitate, un adevăr despre viaţă îmbrăcat într-o formă amuzantă, căci probabil oamenilor le e mai uşor să trăiască tot ce li se întâmplă dacă li se pare că e un joc. Şi poate când nu se iau foarte în serios, abia atunci oamenii se descoperă, aşa cum sunt de fapt, descoperire de care avem cu toţii nevoie, măcar din când în când. O piesă la care am râs mult, dar am şi plâns, o piesă pe care aş revedea-o şi de care sper să se bucure cât mai mulţi spectatori. Şi am lăsat la sfârşit N(aum), nu numai pentru că am reuşit să o văd abia în seara asta, dar pentru că nici nu ştiu exact ce aş putea spune despre ea. E altfel, diferită de tot ce am văzut în materie de teatru până acum, m-a surprins într-un mod plăcut şi m-a şi lăsat fără cuvinte. E o piesă care te face să îţi pui întrebări despre tine şi viaţă, despre cât adevăr e în lucruri care până acum ţi-au fost certitudini, despre valori care ştii că îţi sunt definitorii, dar pe care le uiţi deseori, în fuga asta de a face totul cât mai repede şi cât mai bine. Repede ca să termini tot ce trebuie făcut şi ca să te întorci la tot ce îţi place să faci, dar ajungi acolo mult prea obosit şi uiţi, din nou, de tine. Iar piesa asta e ca o aducere-aminte, care face bine. Nu pot decât să recomand piesa, fără să o descriu, căci am certitudinea că fiecare o va simţi în felul lui şi se va raporta altfel la ea. Sper din tot sufletul ca oamenii să meargă mai mult la teatru, să se bucure de piese şi să le perceapă ca pe lecţii de viaţă, să respecte munca actorilor cât sunt în sală, ca şi cum ar asculta un prieten drag povestind ceva cu tot sufletul, fără să îl întrerupă cu lumini de telefoane, reacţii nepotrivite şi comentarii, căci unele poveşti sunt spuse cu atâta suflet, încât trebuie ascultate şi primite exact la fel. 
Mulţumesc, doamna Oana Pellea. Pentru emoţie, bucurie, dăruire. Şi puterea de a transmite. Ajung toate cu o putere incredibilă direct la sufletul meu, îşi găsesc locul lor acolo şi tot acolo rămân. Le mai caut din când în când şi mă bucură mereu la fel. Şi mă şi formează ca om. Iar eu nu pot să fiu decât recunoscătoare.


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cumva Alive la Sfîrșitul nopții

Citesc de când mă știu și cititul e una dintre cele mai mari bucurii ale mele, încă de când eram mică și am descoperit că, pe de o parte, există o altă lume în care poți să te ascunzi oricând vrei tu și că, pe de altă parte, ca un iubitor avid de poveste, mi-am dat seama ce putere incredibilă au cuvintele și cum oamenii mari pe care îi admiram cel mai mult erau cei care aveau biblioteci pline de cărți și discursuri pline de poveste. Dar trebuie să recunosc că am citit mai mult literatură universală pentru că asta aveau ai mei în bibliotecă. Abia anul ăsta am descoperit eu literatura română contemporană, prin doi oameni cărora le-am citit întâi blogul și pe care i-am admirat din primele rânduri, Ana Barton și Petronela Rotar. Am primit (mulțumesc, Anca mea) și le-am citit ultimele cărți publicate în aceeași zi, despre cum a ajuns Pervazul Anei la sufletul meu am tot povestit, iar azi e despre Petro, despre Sfîrșitul nopții și un pic și despre Alive, cu sau fără ghilimele, fie că se r…

Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice

Azi, teatrul Metropolis,Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice.Sau, altfel spus, una dintre acele puține lecții-cadou care ți se oferă din când în când, ca să te întregească, să-ți pună la loc o bucățică de suflet care-ți lipsea. Am așteptat toată ziua să merg la teatru, la o piesă pe care-mi doream de ceva vreme să o văd, dar mi-am dat seama după primele două minute că nu o să fie o piesă de teatru, ci o lecție-cadou, cum ziceam. Am impresia, din când în când, că sunt lucruri pe care probabil nu am avea puterea să le trăim, așa că ele nu ni se întâmplă, dar, într-o formă sau alta, trebuie să le înțelegem, să fim conștienți de ele, să găsim o cale comună între viața noastră și traiectoria lor. Și piesa asta e fix în punctul acela, unde viața ta se întâlnește cu o altă viață, pe care o trăiesc alți oameni în lumea asta și pe care atunci, în momentul ăla, o simți și tu. Și ți se taie răsuflarea și e o emoție pe care o simți pentru o singură dată, acolo, în momentul ăla. Și se…

Ana-poveste şi Pervazul lui Dumnezeu

Pentru mine, decembrie vine în fiecare an cu mulţumesc-uri din suflet. Când trag linie spre final de an şi-n jumătatea cu lucruri care mi-au bucurat sufletul stau mereu oameni, întâlniri care adună atât de multă emoţie că tind să le fac o cămăruţă în suflet, să le dau numele oamenilor respectivi şi să-mi fac culcuş acolo din când în când, să nu uit ce norocoasă sunt că ni s-au intersectat cumva drumurile.                 Anul ăsta am cunoscut-o pe Ana Barton, care e numai poveste şi nu numai pentru că scrie cărţi, ci pentru că-n jurul ei e o lume întreagă, o lume construită atât de firesc, încât ai impresia, stând în jurul ei, că dacă faci puţină linişte, mai că auzi ce vor să zică omuleţii ăia pe care îi ţine în palme, să te aşezi lângă ei şi să le asculţi poveştile. Şi nu e prea greu pentru că Ana le dă glas tuturor şi face din istorioarele lor povestea ta, ca atunci când eram mici şi ne spuneau bunicii poveşti, iar noi auzeam doar începutul şi continuarea prindea co…