Treceți la conținutul principal

Oameni-minune. Şi teatru.

Nu am prea multe certitudini, dar cred cu tot sufletul că lucrurile cele mai bune care mi s-au întâmplat sunt, de fapt, întâlniri. Întâlniri cu oameni-minune şi suflete-lumină care parcă gândesc altfel, simt altfel, transmit altfel, oameni care nu se rezumă la a trăi, dar care îi inspiră şi pe ceilalţi să trăiască mai frumos. Şi am tot zis că pentru aşa oameni parcă trebuie să mulţumeşti în sus şi să te bucuri că sunt. Şi unul dintre oamenii pe care îi admir cel mai mult e, cu siguranţă, doamna Oana Pellea. Un om pe care, dacă îl priveşti atent, parcă îi vezi sufletul reflectat în ochi, căci transmite emoţie şi fără să spună nimic. Şi e o emoţie pe care nu o poţi descrie în cuvinte, dar pe care o simţi cu tot sufletul. Şi cred că te schimbă, fără să îţi dai seama, schimbând într-un fel modul în care te raportezi la lume, la oameni, la valori şi la tine. Şi măcar pentru o secundă vezi altfel lucrurile, iar mie mi se pare incredibil că un om are puterea să facă aşa lucruri frumoase. Iar emoţia asta se simte cel mai bine la teatru, căci atâta putere de a transmite izvorăşte din sufletul frumos, încât ai impresia, stând pe scaun şi văzând (a se citi simţind)  piesa, că între tine şi ce transmite dumneaei, nu mai sunt nici scaune, nici alţi spectatori, nici scena sau decorul. Dispar toate şi rămâne emoţia, în cea mai pură formă a ei. Eu m-am reîndrăgostit iremediabil de teatru văzând-o în Oscar şi Tanti Roz la Bulandra şi de atunci teatrul e una dintre cele mai mari bucurii din viaţa mea. E o piesă care trebuie văzută de orice iubitor de teatru, de orice om care uită uneori ce privilegiu e tot ce i se întâmplă, care ia viaţa ca şi cum i s-ar cuveni întru totul, fără să se mai bucure de ea. Mă tot duc e altă piesă pe care o recomand cu drag, o poveste-realitate, un adevăr despre viaţă îmbrăcat într-o formă amuzantă, căci probabil oamenilor le e mai uşor să trăiască tot ce li se întâmplă dacă li se pare că e un joc. Şi poate când nu se iau foarte în serios, abia atunci oamenii se descoperă, aşa cum sunt de fapt, descoperire de care avem cu toţii nevoie, măcar din când în când. O piesă la care am râs mult, dar am şi plâns, o piesă pe care aş revedea-o şi de care sper să se bucure cât mai mulţi spectatori. Şi am lăsat la sfârşit N(aum), nu numai pentru că am reuşit să o văd abia în seara asta, dar pentru că nici nu ştiu exact ce aş putea spune despre ea. E altfel, diferită de tot ce am văzut în materie de teatru până acum, m-a surprins într-un mod plăcut şi m-a şi lăsat fără cuvinte. E o piesă care te face să îţi pui întrebări despre tine şi viaţă, despre cât adevăr e în lucruri care până acum ţi-au fost certitudini, despre valori care ştii că îţi sunt definitorii, dar pe care le uiţi deseori, în fuga asta de a face totul cât mai repede şi cât mai bine. Repede ca să termini tot ce trebuie făcut şi ca să te întorci la tot ce îţi place să faci, dar ajungi acolo mult prea obosit şi uiţi, din nou, de tine. Iar piesa asta e ca o aducere-aminte, care face bine. Nu pot decât să recomand piesa, fără să o descriu, căci am certitudinea că fiecare o va simţi în felul lui şi se va raporta altfel la ea. Sper din tot sufletul ca oamenii să meargă mai mult la teatru, să se bucure de piese şi să le perceapă ca pe lecţii de viaţă, să respecte munca actorilor cât sunt în sală, ca şi cum ar asculta un prieten drag povestind ceva cu tot sufletul, fără să îl întrerupă cu lumini de telefoane, reacţii nepotrivite şi comentarii, căci unele poveşti sunt spuse cu atâta suflet, încât trebuie ascultate şi primite exact la fel. 
Mulţumesc, doamna Oana Pellea. Pentru emoţie, bucurie, dăruire. Şi puterea de a transmite. Ajung toate cu o putere incredibilă direct la sufletul meu, îşi găsesc locul lor acolo şi tot acolo rămân. Le mai caut din când în când şi mă bucură mereu la fel. Şi mă şi formează ca om. Iar eu nu pot să fiu decât recunoscătoare.


Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Orbi și-un pic mai aproape de ̶b̶i̶n̶e̶ tine

Nu știu niciodată cum ar trebui să începi să vorbești despre ceva, fie om, idee, carte, când prima ta întâlnire cu acel ceva te-a redus complet la tăcere. Știu, totuși, că mă simt deseori înconjurată de mult, tare mult zgomot și că mă trezesc întrebându-mă dacă oamenii chiar nu simt nevoia să mai tacă din când în când, iar după întâlnirea cu romanul ăsta, mi-am dat seama că forma asta de tăcere nu e deloc ușoară, ba din contră, doare ca naiba și poate de-asta tot fug oamenii de ea. Romanul se numește Orbi și e noua carte a Petronelei Rotar, iar eu m-am trezit scriind despre ea pentru că, în timp ce o citeam, nu am scăpat deloc de gândul că suntem o societate de oameni tare bolnavi, că trăim într-o beznă totală, cu teama constantă că dacă ieșim la lumină, toate fricile și durerile noastre o să iasă și ele, o s-o zbughească din găurile alea unde le-am ținut ascunse atât timp. Și noi trăim cu convingerea tâmpită că atâta vreme cât sunt acolo, putem să strângem din dinți, să plângem din c…

Cumva Alive la Sfîrșitul nopții

Citesc de când mă știu și cititul e una dintre cele mai mari bucurii ale mele, încă de când eram mică și am descoperit că, pe de o parte, există o altă lume în care poți să te ascunzi oricând vrei tu și că, pe de altă parte, ca un iubitor avid de poveste, mi-am dat seama ce putere incredibilă au cuvintele și cum oamenii mari pe care îi admiram cel mai mult erau cei care aveau biblioteci pline de cărți și discursuri pline de poveste. Dar trebuie să recunosc că am citit mai mult literatură universală pentru că asta aveau ai mei în bibliotecă. Abia anul ăsta am descoperit eu literatura română contemporană, prin doi oameni cărora le-am citit întâi blogul și pe care i-am admirat din primele rânduri, Ana Barton și Petronela Rotar. Am primit (mulțumesc, Anca mea) și le-am citit ultimele cărți publicate în aceeași zi, despre cum a ajuns Pervazul Anei la sufletul meu am tot povestit, iar azi e despre Petro, despre Sfîrșitul nopții și un pic și despre Alive, cu sau fără ghilimele, fie că se r…

E una din zilele alea în care...

E una din zilele alea în care nu știi să-ți mai controlezi emoțiile, când nu știi dacă zâmbetul de pe față e mai puternic sau dacă nodul din gât o să se facă mare, o să se transforme în lacrimi și-o să te trezești iar râzând și plângând în același timp, cum ai mai făcut de atâtea ori.
E una din zilele alea în care te gândești la toate femeile care ți-au schimbat viața. Și te trezești cu gândul la ele și te-apuci să le scrii câte un mesaj și zâmbești la gândul că există oameni care te fac să scrii gânduri cu zâmbetul până la urechi, că doar gândidu-te la oamenii ăia te proiectezi pe tine într-o zi fericită, ziua aia în care femeia asta minunată a început să creadă în tine. Când oamenii pe care îi admiri cel mai mult cred în tine, începi să crezi și tu. Nu contează că asta nu are nicio continuitate, că nu știi exact încotro se îndreaptă credința asta și nici măcar încotro te îndrepți tu. Sufli tare în credință până se face un pic mai mare decât teama și atunci știi că ești pregătit să…