Treceți la conținutul principal

Gânduri.

De când am început să scriu pe blogul ăsta, mi l-am imaginat ca o oglindă a sufletului meu, un loc unde las eu toate gândurile, emoţiile, trăirile, ca să le caut mai târziu. De câteva zile am tot încercat să scriu, căci scrisul înseamnă linişte pentru mine, dar nici gândurile nu se adunau într-un tot coerent, iar emoţiile parcă se exprimau mai bine prin lacrimi decât prin cuvinte. Tatăl meu a înţeles, ca de fiecare dată. A pus el gândurile lui în scris, gânduri pentru el, pentru mine, pentru certitudinea că emoţia e aceeaşi. Şi pentru şi despre bunica mea. Mama lui. Ca să rămână. Ca să înţeleg. Să simt. Să ajungă la ea. Şi sigur vor ajunge. Le las aici, căci aşa i-am promis tatălui meu. Aici, nu pentru mine. Pentru alţii, să înţelegă ei. Şi să se bucure. De timp, cu toţi ai lor.

Să ştii că te-am plăcut de când te-am văzut. Nu te cunoşteam, dar miroseai a mine sau eu a tine, nu prea mi-am dat bine seama. La început nu te înţegeam, dar îmi plăcea vocea ta. Cu timpul te-am înţeles din ce în ce mai bine şi ţi-am furat vorbele, gesturile, ca să-ţi fac pe plac. Cred că am procedat bine pentru că şi tu mă înţelegeai din ce în ce mai bine. Mai târziu, am devenit mai egoist şi am crezut că pot zbura singur. Dar tu ai stat în umbră şi mi-ai urmărit zborul, fără să te superi şi fără să îmi reprozeşi nimic. Acum regret că nu am amânat acest zbor, să stau mai mult cu tine. Dar ce ştiam eu atunci? Îmi închipuiam că mă pot întoarce oricând, iar tu o să mă aştepţi. Nu mi-am imaginat niciodată că tu nu o să mai fii. Niciodată. Se pare că Dumnezeu te iubeşte mai mult pentru că nu a luat în seama rugile mele. Cred şi eu, şi tu l-ai iubit. Dar tot mi-e greu. De ce s-a grăbit? El are tot timpul, pe când eu rămân cu sufletul gol. 

Pentru totdeauna. Promit.

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Orbi și-un pic mai aproape de ̶b̶i̶n̶e̶ tine

Nu știu niciodată cum ar trebui să începi să vorbești despre ceva, fie om, idee, carte, când prima ta întâlnire cu acel ceva te-a redus complet la tăcere. Știu, totuși, că mă simt deseori înconjurată de mult, tare mult zgomot și că mă trezesc întrebându-mă dacă oamenii chiar nu simt nevoia să mai tacă din când în când, iar după întâlnirea cu romanul ăsta, mi-am dat seama că forma asta de tăcere nu e deloc ușoară, ba din contră, doare ca naiba și poate de-asta tot fug oamenii de ea. Romanul se numește Orbi și e noua carte a Petronelei Rotar, iar eu m-am trezit scriind despre ea pentru că, în timp ce o citeam, nu am scăpat deloc de gândul că suntem o societate de oameni tare bolnavi, că trăim într-o beznă totală, cu teama constantă că dacă ieșim la lumină, toate fricile și durerile noastre o să iasă și ele, o s-o zbughească din găurile alea unde le-am ținut ascunse atât timp. Și noi trăim cu convingerea tâmpită că atâta vreme cât sunt acolo, putem să strângem din dinți, să plângem din c…

Linişte ♡

Mi-e dor de Paştele la ţară, de Paştele copilăriei. Acolo toată bucuria Sărbătorii pare o reflecție a bucuriei fiecăruia, a bunicilor care vopsesc copacii în alb, adunaţi în faţa porţilor şi spunând poveşti, poate de când erau ei cei care ascultau poveştile și a copiilor care se duc la Biserică şi ţin în mâinile lor micuţe florile alea colorate, adunate de prin grădini, care miros a copilărie şi după ce se dau pe sub masă uită de hăinuţele  noi şi fug pe uliţe râzând cu gura până la urechi şi pare că lumina e toată în ei şi-acum aleargă să o împartă pe la porţi. Şi oamenii le primesc lumina şi le dau înapoi iubire, poate iubire amestecată cu dor de ei-copii. Aşa arată Paştele la ţară şi miroase a cozonaci şi cacao cu lapte, a narcise şi liliac, a iarbă tăiată şi pămănt, când stai culcat pe iarba din spatele casei şi te gândeşti c-ai putea să stai toată viaţa acolo şi nu ţi-ar părea rău. Şi apoi vine sâmbătă seara şi e slujba Învierii şi e momentul ăla pe care îl iubes…

Celui mai drag profesor din lume ♡

“Because of you I can feel myself slowly, but surely becoming the me I have always dreamed of being.” Altfel spus, sunt unii oameni care apar în jurul tău de niciunde şi, fără să îţi dai seama, îţi schimbă viaţa în cel mai frumos mod posibil. Oameni care cred în tine cu atât de multă putere, cum nici măcar tu nu ai putea să crezi vreodată, fără de care visurile tale ar rămâne uitate într-o cutie, cu o dată mare scrisă pe ele, ziua universală în care ştii că vei avea curajul să le dai drumul să zboare: mâine, întotdeauna mâine. Până apare cineva care te face să le scoţi din cutie azi, iar mâine sunt deja poveşti, poimâine adevărate romane şi încet-încet devin cea mai frumoasă poveste a ta, realizată de cea mai bună versiune a ta pentru că-n ea crede omul care îţi dă curajul să o scrii. Şi pe OMUL ăsta bun unii îl numesc familie, alţii prieten, alţii binecuvântare, iar eu îi spun, simplu, super teach. Omul pe care l-am cunoscut la vârsta când aveam cea mai mare nevoie de modele, deşi n…