Treceți la conținutul principal

O carte ca un suflet

                N-am scris niciodată despre cărţi aici, pe blog şi nu pentru că nu mi-ar plăcea să citesc, ba din contră. Sunt câteva lucruri bune, tare bune, care mi s-au întâmplat pe lumea asta şi printre ele două, care nici nu-s lucruri măcar, ci adevărate universuri. Ale sufletului meu numai. Unul e îmbrăcat într-o lumină frumoasă, aşa ca o aură de bine şi e iubirea bunicilor mei, cu toată lumea aia frumoasă de sat, cu toată simplitatea şi fericirea de acolo. Şi celălalt e lumea cărţilor, în care mă pierd şi mă regăsesc constant. De citit, citesc de când îmi amintesc eu c-am început să şi visez. Cu ochii deschişi, că-n somn visam eu şi-nainte, ca toţi oamenii. Dar nu tare îmi amintesc visele astea, că mă trezeam mereu şi orice-aş fi visat, realitatea în lumea mea de copil era mult mai frumoasă. Despre cărţi, cum ziceam, n-am scris, pentru că oricât de mult mi-ar fi plăcut mie o carte, prin oricâte lumi mă plimba în timp ce-i răsfoiam paginile, când o închideam, reveneam la realitate, la lumea mea. Până ieri, când am terminat de citit Jurământ de rătăcire, de Ana Barton.  Şi cartea asta m-a luat pe sus, cu tot cu gânduri şi suflet şi m-a plimbat prin locuri atât de cunoscute mie, dar uitate undeva, într-un colţ de suflet. “… amintirea asta e o cameră din mine în care pot să intru când vreau eu şi de care nu mai ştie nimeni”, aşa scrie frumos în carte, dar cred că-s amintiri la care oricât ai vrea să te întorci, tot amâni. Poate din teamă de prea mult dor, poate doar din certitudinea că oricum sunt acolo oricând ţi-ai face tu timp pentru ele. Dar Jurământul Anei Barton te aduce mai aproape de ele. Şi-ţi face bine. E o carte despre regăsire, de tine, de oameni, de emoţie, de bunătate, de frumos, de real. E-o carte ca o lecţie de viaţă, c-o inimă mică prinsă de ea, care bate tare, în loc de semn de carte, pe care parcă ai lua-o cu tine peste tot, dar de fapt, cred că te ia ea pe tine. Şi împarte bunătate, în cea mai pură formă a ei, în sensul că iniţial te aduce pe tine, ca om, în punctul ăla de început, când erai tu fericit şi cu visuri mari şi frumoase şi implicit bun. Că oamenii sunt buni la-nceputuri, când se simt ei iubiţi şi fericiţi. Apoi mai creşti, te mai dă viaţa cu capul de pereţi un pic şi-ţi aruncă parte din bunătatea asta în colţul ăla de suflet unde ai ascuns tu şi amintirile. Dar ea e tot acolo şi e bine să ţi se mai amintească de ea din când în când şi aşa simt eu cartea asta. Şi aş lua-o şi le-aş da să o citească aşa, rând pe rând, oamenilor din jur. S-o citească şi să o simtă. Şi deşi e greu să-ţi aduni cuvintele când ai sufletul plin, pot totuşi să spun mulţumesc. Mulţumesc, doamna Ana Barton. Nu vă cunosc personal, dar ştiu eu că sunteţi printre oamenii ăia care fac bine prin simplul fapt că sunt. Şi pentru oameni ca dumneavoastră, nu poţi decât să mulţumeşti. Şi să te bucuri.

Şi ca de final, patru citate din carte, care au ajuns direct la sufletul meu.
 “Oamenii îmi sunt toţi buni şi nu-i caut pe dedesubturi când îi întâlnesc. De unde să ştiu eu dacă am s-ajung să-i şi cunosc? Pe unii ajung să-i cunosc şi nu ne potrivim deloc. La nimic. Nu- i nimic. Sunt trecătorii. Se vor potrivi cu alţi oameni, aşa cum mă voi potrivi şi eu.”
“De fapt, habar nu am care e cea mai veche amintire. Dacă încerc s-o caut, îmi apar în faţa ochilor dimineţile cu miros de cafea, iar eu nu ştiu pe care s-o aleg că-i cea mai veche.”
“…pentru că mi-era dor de străbunică-mea, de mirosul ei de icoană veche, cu busuioc uscat.”
“Niciodată nu mi-a zis să aştept, că are treabă, că are ceva mai important de făcut, mai important decât ce-aş fi vrut eu, indiferent ce mi-ar fi trebuit.”

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cumva Alive la Sfîrșitul nopții

Citesc de când mă știu și cititul e una dintre cele mai mari bucurii ale mele, încă de când eram mică și am descoperit că, pe de o parte, există o altă lume în care poți să te ascunzi oricând vrei tu și că, pe de altă parte, ca un iubitor avid de poveste, mi-am dat seama ce putere incredibilă au cuvintele și cum oamenii mari pe care îi admiram cel mai mult erau cei care aveau biblioteci pline de cărți și discursuri pline de poveste. Dar trebuie să recunosc că am citit mai mult literatură universală pentru că asta aveau ai mei în bibliotecă. Abia anul ăsta am descoperit eu literatura română contemporană, prin doi oameni cărora le-am citit întâi blogul și pe care i-am admirat din primele rânduri, Ana Barton și Petronela Rotar. Am primit (mulțumesc, Anca mea) și le-am citit ultimele cărți publicate în aceeași zi, despre cum a ajuns Pervazul Anei la sufletul meu am tot povestit, iar azi e despre Petro, despre Sfîrșitul nopții și un pic și despre Alive, cu sau fără ghilimele, fie că se r…

Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice

Azi, teatrul Metropolis,Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice.Sau, altfel spus, una dintre acele puține lecții-cadou care ți se oferă din când în când, ca să te întregească, să-ți pună la loc o bucățică de suflet care-ți lipsea. Am așteptat toată ziua să merg la teatru, la o piesă pe care-mi doream de ceva vreme să o văd, dar mi-am dat seama după primele două minute că nu o să fie o piesă de teatru, ci o lecție-cadou, cum ziceam. Am impresia, din când în când, că sunt lucruri pe care probabil nu am avea puterea să le trăim, așa că ele nu ni se întâmplă, dar, într-o formă sau alta, trebuie să le înțelegem, să fim conștienți de ele, să găsim o cale comună între viața noastră și traiectoria lor. Și piesa asta e fix în punctul acela, unde viața ta se întâlnește cu o altă viață, pe care o trăiesc alți oameni în lumea asta și pe care atunci, în momentul ăla, o simți și tu. Și ți se taie răsuflarea și e o emoție pe care o simți pentru o singură dată, acolo, în momentul ăla. Și se…

Ana-poveste şi Pervazul lui Dumnezeu

Pentru mine, decembrie vine în fiecare an cu mulţumesc-uri din suflet. Când trag linie spre final de an şi-n jumătatea cu lucruri care mi-au bucurat sufletul stau mereu oameni, întâlniri care adună atât de multă emoţie că tind să le fac o cămăruţă în suflet, să le dau numele oamenilor respectivi şi să-mi fac culcuş acolo din când în când, să nu uit ce norocoasă sunt că ni s-au intersectat cumva drumurile.                 Anul ăsta am cunoscut-o pe Ana Barton, care e numai poveste şi nu numai pentru că scrie cărţi, ci pentru că-n jurul ei e o lume întreagă, o lume construită atât de firesc, încât ai impresia, stând în jurul ei, că dacă faci puţină linişte, mai că auzi ce vor să zică omuleţii ăia pe care îi ţine în palme, să te aşezi lângă ei şi să le asculţi poveştile. Şi nu e prea greu pentru că Ana le dă glas tuturor şi face din istorioarele lor povestea ta, ca atunci când eram mici şi ne spuneau bunicii poveşti, iar noi auzeam doar începutul şi continuarea prindea co…