Treceți la conținutul principal

O carte ca un suflet

                N-am scris niciodată despre cărţi aici, pe blog şi nu pentru că nu mi-ar plăcea să citesc, ba din contră. Sunt câteva lucruri bune, tare bune, care mi s-au întâmplat pe lumea asta şi printre ele două, care nici nu-s lucruri măcar, ci adevărate universuri. Ale sufletului meu numai. Unul e îmbrăcat într-o lumină frumoasă, aşa ca o aură de bine şi e iubirea bunicilor mei, cu toată lumea aia frumoasă de sat, cu toată simplitatea şi fericirea de acolo. Şi celălalt e lumea cărţilor, în care mă pierd şi mă regăsesc constant. De citit, citesc de când îmi amintesc eu c-am început să şi visez. Cu ochii deschişi, că-n somn visam eu şi-nainte, ca toţi oamenii. Dar nu tare îmi amintesc visele astea, că mă trezeam mereu şi orice-aş fi visat, realitatea în lumea mea de copil era mult mai frumoasă. Despre cărţi, cum ziceam, n-am scris, pentru că oricât de mult mi-ar fi plăcut mie o carte, prin oricâte lumi mă plimba în timp ce-i răsfoiam paginile, când o închideam, reveneam la realitate, la lumea mea. Până ieri, când am terminat de citit Jurământ de rătăcire, de Ana Barton.  Şi cartea asta m-a luat pe sus, cu tot cu gânduri şi suflet şi m-a plimbat prin locuri atât de cunoscute mie, dar uitate undeva, într-un colţ de suflet. “… amintirea asta e o cameră din mine în care pot să intru când vreau eu şi de care nu mai ştie nimeni”, aşa scrie frumos în carte, dar cred că-s amintiri la care oricât ai vrea să te întorci, tot amâni. Poate din teamă de prea mult dor, poate doar din certitudinea că oricum sunt acolo oricând ţi-ai face tu timp pentru ele. Dar Jurământul Anei Barton te aduce mai aproape de ele. Şi-ţi face bine. E o carte despre regăsire, de tine, de oameni, de emoţie, de bunătate, de frumos, de real. E-o carte ca o lecţie de viaţă, c-o inimă mică prinsă de ea, care bate tare, în loc de semn de carte, pe care parcă ai lua-o cu tine peste tot, dar de fapt, cred că te ia ea pe tine. Şi împarte bunătate, în cea mai pură formă a ei, în sensul că iniţial te aduce pe tine, ca om, în punctul ăla de început, când erai tu fericit şi cu visuri mari şi frumoase şi implicit bun. Că oamenii sunt buni la-nceputuri, când se simt ei iubiţi şi fericiţi. Apoi mai creşti, te mai dă viaţa cu capul de pereţi un pic şi-ţi aruncă parte din bunătatea asta în colţul ăla de suflet unde ai ascuns tu şi amintirile. Dar ea e tot acolo şi e bine să ţi se mai amintească de ea din când în când şi aşa simt eu cartea asta. Şi aş lua-o şi le-aş da să o citească aşa, rând pe rând, oamenilor din jur. S-o citească şi să o simtă. Şi deşi e greu să-ţi aduni cuvintele când ai sufletul plin, pot totuşi să spun mulţumesc. Mulţumesc, doamna Ana Barton. Nu vă cunosc personal, dar ştiu eu că sunteţi printre oamenii ăia care fac bine prin simplul fapt că sunt. Şi pentru oameni ca dumneavoastră, nu poţi decât să mulţumeşti. Şi să te bucuri.

Şi ca de final, patru citate din carte, care au ajuns direct la sufletul meu.
 “Oamenii îmi sunt toţi buni şi nu-i caut pe dedesubturi când îi întâlnesc. De unde să ştiu eu dacă am s-ajung să-i şi cunosc? Pe unii ajung să-i cunosc şi nu ne potrivim deloc. La nimic. Nu- i nimic. Sunt trecătorii. Se vor potrivi cu alţi oameni, aşa cum mă voi potrivi şi eu.”
“De fapt, habar nu am care e cea mai veche amintire. Dacă încerc s-o caut, îmi apar în faţa ochilor dimineţile cu miros de cafea, iar eu nu ştiu pe care s-o aleg că-i cea mai veche.”
“…pentru că mi-era dor de străbunică-mea, de mirosul ei de icoană veche, cu busuioc uscat.”
“Niciodată nu mi-a zis să aştept, că are treabă, că are ceva mai important de făcut, mai important decât ce-aş fi vrut eu, indiferent ce mi-ar fi trebuit.”

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Orbi și-un pic mai aproape de ̶b̶i̶n̶e̶ tine

Nu știu niciodată cum ar trebui să începi să vorbești despre ceva, fie om, idee, carte, când prima ta întâlnire cu acel ceva te-a redus complet la tăcere. Știu, totuși, că mă simt deseori înconjurată de mult, tare mult zgomot și că mă trezesc întrebându-mă dacă oamenii chiar nu simt nevoia să mai tacă din când în când, iar după întâlnirea cu romanul ăsta, mi-am dat seama că forma asta de tăcere nu e deloc ușoară, ba din contră, doare ca naiba și poate de-asta tot fug oamenii de ea. Romanul se numește Orbi și e noua carte a Petronelei Rotar, iar eu m-am trezit scriind despre ea pentru că, în timp ce o citeam, nu am scăpat deloc de gândul că suntem o societate de oameni tare bolnavi, că trăim într-o beznă totală, cu teama constantă că dacă ieșim la lumină, toate fricile și durerile noastre o să iasă și ele, o s-o zbughească din găurile alea unde le-am ținut ascunse atât timp. Și noi trăim cu convingerea tâmpită că atâta vreme cât sunt acolo, putem să strângem din dinți, să plângem din c…

Linişte ♡

Mi-e dor de Paştele la ţară, de Paştele copilăriei. Acolo toată bucuria Sărbătorii pare o reflecție a bucuriei fiecăruia, a bunicilor care vopsesc copacii în alb, adunaţi în faţa porţilor şi spunând poveşti, poate de când erau ei cei care ascultau poveştile și a copiilor care se duc la Biserică şi ţin în mâinile lor micuţe florile alea colorate, adunate de prin grădini, care miros a copilărie şi după ce se dau pe sub masă uită de hăinuţele  noi şi fug pe uliţe râzând cu gura până la urechi şi pare că lumina e toată în ei şi-acum aleargă să o împartă pe la porţi. Şi oamenii le primesc lumina şi le dau înapoi iubire, poate iubire amestecată cu dor de ei-copii. Aşa arată Paştele la ţară şi miroase a cozonaci şi cacao cu lapte, a narcise şi liliac, a iarbă tăiată şi pămănt, când stai culcat pe iarba din spatele casei şi te gândeşti c-ai putea să stai toată viaţa acolo şi nu ţi-ar părea rău. Şi apoi vine sâmbătă seara şi e slujba Învierii şi e momentul ăla pe care îl iubes…

Celui mai drag profesor din lume ♡

“Because of you I can feel myself slowly, but surely becoming the me I have always dreamed of being.” Altfel spus, sunt unii oameni care apar în jurul tău de niciunde şi, fără să îţi dai seama, îţi schimbă viaţa în cel mai frumos mod posibil. Oameni care cred în tine cu atât de multă putere, cum nici măcar tu nu ai putea să crezi vreodată, fără de care visurile tale ar rămâne uitate într-o cutie, cu o dată mare scrisă pe ele, ziua universală în care ştii că vei avea curajul să le dai drumul să zboare: mâine, întotdeauna mâine. Până apare cineva care te face să le scoţi din cutie azi, iar mâine sunt deja poveşti, poimâine adevărate romane şi încet-încet devin cea mai frumoasă poveste a ta, realizată de cea mai bună versiune a ta pentru că-n ea crede omul care îţi dă curajul să o scrii. Şi pe OMUL ăsta bun unii îl numesc familie, alţii prieten, alţii binecuvântare, iar eu îi spun, simplu, super teach. Omul pe care l-am cunoscut la vârsta când aveam cea mai mare nevoie de modele, deşi n…