Treceți la conținutul principal

O carte ca un suflet

                N-am scris niciodată despre cărţi aici, pe blog şi nu pentru că nu mi-ar plăcea să citesc, ba din contră. Sunt câteva lucruri bune, tare bune, care mi s-au întâmplat pe lumea asta şi printre ele două, care nici nu-s lucruri măcar, ci adevărate universuri. Ale sufletului meu numai. Unul e îmbrăcat într-o lumină frumoasă, aşa ca o aură de bine şi e iubirea bunicilor mei, cu toată lumea aia frumoasă de sat, cu toată simplitatea şi fericirea de acolo. Şi celălalt e lumea cărţilor, în care mă pierd şi mă regăsesc constant. De citit, citesc de când îmi amintesc eu c-am început să şi visez. Cu ochii deschişi, că-n somn visam eu şi-nainte, ca toţi oamenii. Dar nu tare îmi amintesc visele astea, că mă trezeam mereu şi orice-aş fi visat, realitatea în lumea mea de copil era mult mai frumoasă. Despre cărţi, cum ziceam, n-am scris, pentru că oricât de mult mi-ar fi plăcut mie o carte, prin oricâte lumi mă plimba în timp ce-i răsfoiam paginile, când o închideam, reveneam la realitate, la lumea mea. Până ieri, când am terminat de citit Jurământ de rătăcire, de Ana Barton.  Şi cartea asta m-a luat pe sus, cu tot cu gânduri şi suflet şi m-a plimbat prin locuri atât de cunoscute mie, dar uitate undeva, într-un colţ de suflet. “… amintirea asta e o cameră din mine în care pot să intru când vreau eu şi de care nu mai ştie nimeni”, aşa scrie frumos în carte, dar cred că-s amintiri la care oricât ai vrea să te întorci, tot amâni. Poate din teamă de prea mult dor, poate doar din certitudinea că oricum sunt acolo oricând ţi-ai face tu timp pentru ele. Dar Jurământul Anei Barton te aduce mai aproape de ele. Şi-ţi face bine. E o carte despre regăsire, de tine, de oameni, de emoţie, de bunătate, de frumos, de real. E-o carte ca o lecţie de viaţă, c-o inimă mică prinsă de ea, care bate tare, în loc de semn de carte, pe care parcă ai lua-o cu tine peste tot, dar de fapt, cred că te ia ea pe tine. Şi împarte bunătate, în cea mai pură formă a ei, în sensul că iniţial te aduce pe tine, ca om, în punctul ăla de început, când erai tu fericit şi cu visuri mari şi frumoase şi implicit bun. Că oamenii sunt buni la-nceputuri, când se simt ei iubiţi şi fericiţi. Apoi mai creşti, te mai dă viaţa cu capul de pereţi un pic şi-ţi aruncă parte din bunătatea asta în colţul ăla de suflet unde ai ascuns tu şi amintirile. Dar ea e tot acolo şi e bine să ţi se mai amintească de ea din când în când şi aşa simt eu cartea asta. Şi aş lua-o şi le-aş da să o citească aşa, rând pe rând, oamenilor din jur. S-o citească şi să o simtă. Şi deşi e greu să-ţi aduni cuvintele când ai sufletul plin, pot totuşi să spun mulţumesc. Mulţumesc, doamna Ana Barton. Nu vă cunosc personal, dar ştiu eu că sunteţi printre oamenii ăia care fac bine prin simplul fapt că sunt. Şi pentru oameni ca dumneavoastră, nu poţi decât să mulţumeşti. Şi să te bucuri.

Şi ca de final, patru citate din carte, care au ajuns direct la sufletul meu.
 “Oamenii îmi sunt toţi buni şi nu-i caut pe dedesubturi când îi întâlnesc. De unde să ştiu eu dacă am s-ajung să-i şi cunosc? Pe unii ajung să-i cunosc şi nu ne potrivim deloc. La nimic. Nu- i nimic. Sunt trecătorii. Se vor potrivi cu alţi oameni, aşa cum mă voi potrivi şi eu.”
“De fapt, habar nu am care e cea mai veche amintire. Dacă încerc s-o caut, îmi apar în faţa ochilor dimineţile cu miros de cafea, iar eu nu ştiu pe care s-o aleg că-i cea mai veche.”
“…pentru că mi-era dor de străbunică-mea, de mirosul ei de icoană veche, cu busuioc uscat.”
“Niciodată nu mi-a zis să aştept, că are treabă, că are ceva mai important de făcut, mai important decât ce-aş fi vrut eu, indiferent ce mi-ar fi trebuit.”

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Orbi și-un pic mai aproape de ̶b̶i̶n̶e̶ tine

Nu știu niciodată cum ar trebui să începi să vorbești despre ceva, fie om, idee, carte, când prima ta întâlnire cu acel ceva te-a redus complet la tăcere. Știu, totuși, că mă simt deseori înconjurată de mult, tare mult zgomot și că mă trezesc întrebându-mă dacă oamenii chiar nu simt nevoia să mai tacă din când în când, iar după întâlnirea cu romanul ăsta, mi-am dat seama că forma asta de tăcere nu e deloc ușoară, ba din contră, doare ca naiba și poate de-asta tot fug oamenii de ea. Romanul se numește Orbi și e noua carte a Petronelei Rotar, iar eu m-am trezit scriind despre ea pentru că, în timp ce o citeam, nu am scăpat deloc de gândul că suntem o societate de oameni tare bolnavi, că trăim într-o beznă totală, cu teama constantă că dacă ieșim la lumină, toate fricile și durerile noastre o să iasă și ele, o s-o zbughească din găurile alea unde le-am ținut ascunse atât timp. Și noi trăim cu convingerea tâmpită că atâta vreme cât sunt acolo, putem să strângem din dinți, să plângem din c…

Cumva Alive la Sfîrșitul nopții

Citesc de când mă știu și cititul e una dintre cele mai mari bucurii ale mele, încă de când eram mică și am descoperit că, pe de o parte, există o altă lume în care poți să te ascunzi oricând vrei tu și că, pe de altă parte, ca un iubitor avid de poveste, mi-am dat seama ce putere incredibilă au cuvintele și cum oamenii mari pe care îi admiram cel mai mult erau cei care aveau biblioteci pline de cărți și discursuri pline de poveste. Dar trebuie să recunosc că am citit mai mult literatură universală pentru că asta aveau ai mei în bibliotecă. Abia anul ăsta am descoperit eu literatura română contemporană, prin doi oameni cărora le-am citit întâi blogul și pe care i-am admirat din primele rânduri, Ana Barton și Petronela Rotar. Am primit (mulțumesc, Anca mea) și le-am citit ultimele cărți publicate în aceeași zi, despre cum a ajuns Pervazul Anei la sufletul meu am tot povestit, iar azi e despre Petro, despre Sfîrșitul nopții și un pic și despre Alive, cu sau fără ghilimele, fie că se r…

E una din zilele alea în care...

E una din zilele alea în care nu știi să-ți mai controlezi emoțiile, când nu știi dacă zâmbetul de pe față e mai puternic sau dacă nodul din gât o să se facă mare, o să se transforme în lacrimi și-o să te trezești iar râzând și plângând în același timp, cum ai mai făcut de atâtea ori.
E una din zilele alea în care te gândești la toate femeile care ți-au schimbat viața. Și te trezești cu gândul la ele și te-apuci să le scrii câte un mesaj și zâmbești la gândul că există oameni care te fac să scrii gânduri cu zâmbetul până la urechi, că doar gândidu-te la oamenii ăia te proiectezi pe tine într-o zi fericită, ziua aia în care femeia asta minunată a început să creadă în tine. Când oamenii pe care îi admiri cel mai mult cred în tine, începi să crezi și tu. Nu contează că asta nu are nicio continuitate, că nu știi exact încotro se îndreaptă credința asta și nici măcar încotro te îndrepți tu. Sufli tare în credință până se face un pic mai mare decât teama și atunci știi că ești pregătit să…