Treceți la conținutul principal

Scrisoare către copilul din sufletul meu



Hei, micuţo. Încep prin a-ţi spune că mă declar într-o continuă luptă cu timpul. Mă bucur că n-ai fost nevoită să lupţi şi tu cu el, căci aici nu există prinţi pe cai albi şi nici feciori de crai curajoşi care să vină să te salveze. Aici sunteţi doar tu, timpul şi o clepsidră. Cei mai mulţi dintre noi pierdem, căci şi timpul ăsta e viclean, te face să crezi că e infinit, că e în puterea ta să jonglezi cu orele, minutele şi secundele şi parcă-ţi întipăreşte în minte şi-n suflet prinicipiul “e şi mâine o zi”. Şi tu eşti naiv şi-l crezi şi azi devine mâine şi mâine devine poimâine şi te trezeşti într-o zi cu regretul că prea te-ai lăsat păcălit de timp.
În fine, ţi-am spus toate astea, căci încercam să mă scuz cumva. De fapt, voiam să-ţi spun că îmi pare rău. Ştiu că în toată joaca asta cu timpul, te-am uitat acolo, într-un colţ de suflet, înghesuit între amintiri şi momente frumoase, între frânturi de timp de care mă mai agăţ din când în când, din dorinţa de a fi mai aproape de tine. Deşi, să ştii că îţi e mai bine acolo. Lumea asta a oamenilor mari e doar o poveste cu nişte coperte frumoase, superficial povestită de nişte oameni ce aleargă de colo-colo, care uită să mai zâmbească, care merg încruntaţi pe străzi şi uită să se mai privească, să-şi spună mulţumesc, să se bucure de lucrurile simple. Sunt mulți oameni care-au picat în plasa timpului de care îţi ziceam şi nu mai ştiu să-şi facă drum înapoi, spre lumea ta frumoasă. Sunt oameni care au intrat într-o rutină interminabilă şi care nici nu-şi mai amintesc când au fost ultima dată fericiţi, când au simţit ultima dată bucuria asta care-ţi inundă tot corpul şi te face să zâmbeşti fără motiv.
Şi nu ştiu ce crezi tu despre oamenii ăştia, dar probabil eu te-am dezamăgit. Da, ştiu că visez mult mai puţin decât obişnuiam să o fac, decât promisesem cândva, dar să ştii c-am lăsat nişte visuri ascunse într-un colţ de suflet, într-o dimineaţa la malul mării, într-un ajun de Crăciun, într-o îmbrăţişare, în banca mea din liceu. Probabil le voi găsi cândva, o să le caut când voi avea mai mare nevoie de ele. În altă ordine de idei, ştiu c-am zis că n-o să mă pierd în agitaţia de aici, că oboseala, timpul mult prea puţin şi nopţile nedormite, n-o să mă facă să uit de frumosul din jur. Şi nu, n-am uitat, dar mă bucur mai puţin de lucrurile simple din jur, de liniştea din fiecare dimineaţă, când oraşul ăsta nu se trezeşte încă, de cafeaua mea, de florile alea colorate de la florăria din colţ, de zâmbetul copilaşilor cu ghiozdane mai mari decât ei care merg dimineaţa la şcoală. Ziceai tu cândva, micuţo, c-o să te faci doctoriţă sau educatoare sau actriţă. Şi eu m-am făcut mare, dar nu ştiu nici acum “ce-o să mă fac”. Ce zici, te mai las pe tine să alegi o dată? Ce simplu era când făceai tu alegerile în locul meu. Ştiu că tu ziceai că nu îţi e frică de bau-bau şi că nici nu ai temeri. Se pare că eşti puţin mai curajoasă decât mine, căci da, mie îmi e teamă. Mi-e teamă de timp.  
P.S.: E vremea să vă-ntoarceţi un pic la copilul din voi. E tot acolo, în sufletul vostru, are nevoie doar de-un strop de iubire şi de visuri frumoase. 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Orbi și-un pic mai aproape de ̶b̶i̶n̶e̶ tine

Nu știu niciodată cum ar trebui să începi să vorbești despre ceva, fie om, idee, carte, când prima ta întâlnire cu acel ceva te-a redus complet la tăcere. Știu, totuși, că mă simt deseori înconjurată de mult, tare mult zgomot și că mă trezesc întrebându-mă dacă oamenii chiar nu simt nevoia să mai tacă din când în când, iar după întâlnirea cu romanul ăsta, mi-am dat seama că forma asta de tăcere nu e deloc ușoară, ba din contră, doare ca naiba și poate de-asta tot fug oamenii de ea. Romanul se numește Orbi și e noua carte a Petronelei Rotar, iar eu m-am trezit scriind despre ea pentru că, în timp ce o citeam, nu am scăpat deloc de gândul că suntem o societate de oameni tare bolnavi, că trăim într-o beznă totală, cu teama constantă că dacă ieșim la lumină, toate fricile și durerile noastre o să iasă și ele, o s-o zbughească din găurile alea unde le-am ținut ascunse atât timp. Și noi trăim cu convingerea tâmpită că atâta vreme cât sunt acolo, putem să strângem din dinți, să plângem din c…

Cumva Alive la Sfîrșitul nopții

Citesc de când mă știu și cititul e una dintre cele mai mari bucurii ale mele, încă de când eram mică și am descoperit că, pe de o parte, există o altă lume în care poți să te ascunzi oricând vrei tu și că, pe de altă parte, ca un iubitor avid de poveste, mi-am dat seama ce putere incredibilă au cuvintele și cum oamenii mari pe care îi admiram cel mai mult erau cei care aveau biblioteci pline de cărți și discursuri pline de poveste. Dar trebuie să recunosc că am citit mai mult literatură universală pentru că asta aveau ai mei în bibliotecă. Abia anul ăsta am descoperit eu literatura română contemporană, prin doi oameni cărora le-am citit întâi blogul și pe care i-am admirat din primele rânduri, Ana Barton și Petronela Rotar. Am primit (mulțumesc, Anca mea) și le-am citit ultimele cărți publicate în aceeași zi, despre cum a ajuns Pervazul Anei la sufletul meu am tot povestit, iar azi e despre Petro, despre Sfîrșitul nopții și un pic și despre Alive, cu sau fără ghilimele, fie că se r…

E una din zilele alea în care...

E una din zilele alea în care nu știi să-ți mai controlezi emoțiile, când nu știi dacă zâmbetul de pe față e mai puternic sau dacă nodul din gât o să se facă mare, o să se transforme în lacrimi și-o să te trezești iar râzând și plângând în același timp, cum ai mai făcut de atâtea ori.
E una din zilele alea în care te gândești la toate femeile care ți-au schimbat viața. Și te trezești cu gândul la ele și te-apuci să le scrii câte un mesaj și zâmbești la gândul că există oameni care te fac să scrii gânduri cu zâmbetul până la urechi, că doar gândidu-te la oamenii ăia te proiectezi pe tine într-o zi fericită, ziua aia în care femeia asta minunată a început să creadă în tine. Când oamenii pe care îi admiri cel mai mult cred în tine, începi să crezi și tu. Nu contează că asta nu are nicio continuitate, că nu știi exact încotro se îndreaptă credința asta și nici măcar încotro te îndrepți tu. Sufli tare în credință până se face un pic mai mare decât teama și atunci știi că ești pregătit să…