Treceți la conținutul principal

Copii-adulţi şi adulţi-copii :)

                Cam cât de des aţi auzit expresiile „maturizează-te” sau „eşti prea mic să înţelegi lucrurile astea”?  De multe ori, nu-i aşa? Şi ştiţi ce e paradoxal?  Când cuvintele acestea sunt spuse unui copil-adult de către un adult-copil. Când oamenii cred că maturitatea e determinată de vârstă, la fel ca statutul de adult. Eu am întâlnit atât de mulţi copii-adulţi, încât mi se umplu ochii de lacrimi când mă gândesc la ei. La ochii lor, de fapt, căci aşa îi recunoşti. Priviri triste şi pierdute, griji prea mari pentru omuleţi prea mici. Şi cine sunt copiii-adulţi? Sunt prichindeii care au grijă de fraţi mai mici, deşi sunt doar cu un cap mai înalţi decât ei, care muncesc în curte, pe câmp sau vând în pieţe, în timp ce „adultul” familiei îi priveşte cu nonşalanţă , pierdut în gânduri şi grija „ce mai beau şi azi?” Da, sunt destui. Sunt părinţi care nu merită statutul de părinte, adulţi care numai maturi nu sunt.
                Cu adulţii-copii e şi mai greu. A nu se confunda cu adultul care încă are suflet de copil, căruia magiunul pe pâine îi aminteşte de copilărie,  care se bucură de lucrurile simple, care se joacă „pititea” cu micuţii săi doar pentru a-i vedea râzând. Căci oamenii aştia sunt absolut minunaţi şi nu au nicio legătură cu adultul-copil. Cine e el? E omul imatur, egoist şi iresponsabil  care crede că totul i se cuvine. E femeia care rezolvă orice problemă prin shopping” , care îşi lasă copilul cu o bonă, în niciun caz pentru că ar avea nevoie, ci pentru că îi e dor de perioada când avea un pic mai mult timp liber. E bărbatul care vine de la serviciu şi se urcă-n vârful patului că deh, femeia trebuie să se ocupe de casă. Treeezirea! J Ştiţi când doar femeia era responsabilă cu ale casei?  Acum muuuulţi ani, când bărbatul pleca în război sau când mergea la câmp să munceasă sau când nu prea existau locuri de muncă pentru femei, aşa că ele erau nevoite să se ocupe de gospodărie, evident. Dar vremurile alea au trecut demult. „Ne-am emancipat” , zic ei uneori cu un aer inteligent ce ascunde o incredibilă ignoranţă. „Ia uite ce a evoluat tehnologia”. Mhm. Tehnologia, bat-o vina, e într-o continuă evoluţie, cu mentalitatea stăm mai prost, ea mai stagnează uneori. Ce-ar fi să vă treziţi din visare? Zic şi eu, nu ştiu.
                Revenind, adulţii-copii sunt şi bărbaţi şi femei. Sunt oamenii care îşi numără experienţa de viaţă şi bucuriile în lucruri materiale. Sunt oamenii care n-au învăţat nimic până acum şi nici nu s-au străduit să o facă. Sunt oamenii cărora le pasă doar de ei, care cred că totul li se cuvine, care nu se gândesc şi la cei care au mai puţin. Ştiţi, ni s-au dat două mâini să şi dăm, nu doar să luăm. Avem ochi să ne bucurăm de lumea asta frumoasă pe care ne-a oferit-o Doamne Doamne, nu doar să ne uităm la ce mai face sau ce mai zice cel de lângă noi. Cam aşa cu adulţii-copii care ar trebui să se maturizeze un picuţ. Nu vârsta ne defineşte. Cunosc oameni de 25 de ani care sunt bătrâni şi oameni de 80 care sunt tineri. Sunt copii maturi şi adulţi imaturi, iar vârsta e doar un număr.
                Eu sunt copil şi adult, dar mai mult copil. Eu plâng când mă emoţionează o melodie, când ascult poveştile unor oameni frumoşi, când oamenii au probleme mari, chiar dacă nu-i cunosc şi uneori nu înţeleg prea bine ce li se întâmplă. Pe mine mă întristează ochii pierduţi şi zâmbetele forţate şi îi compătimesc pe oamenii răi, căci ştiu că experienţa de viaţă i-a transformat în ceea ce sunt acum. Eu râd din tot sufletul când am motive, pe mine mă bucură lucrurile mici, sunt fericită când găsesc o carte care îmi place sau când stau întinsă pe plajă şi privesc marea. Sau când ascult valurile. Ori când ai mei sunt fericiţi. Eu zâmbesc şi când am motive şi când nu am, iar dacă sunt supărată şi oamenii pe care îi iubesc au probleme şi ei, îi ridic mai întâi pe ei. Apoi mă descurc şi eu, căci nu aş putea fi vreodată fericită când cei dragi mie sunt trişti. Eu ştiu că mai am o mulţime de lucruri de învăţat, că sunt oameni mult mai buni decât mine pe care viaţa i-a încercat în repetate rânduri şi care şi-au păstrat sufletul frumos. Şi îi admir şi mă rog pentru ei, să le dea Dumnezeu putere şi răbdare, căci merită. Eu ştiu că pot mai mult, că mai am multe de făcut, ştiu că mai am de descoperit lumea şi mă străduiesc să fiu cât mai bună ca să merit ceea ce primesc, deşi nu îmi iese mereu. Eu mă port copilăreşte uneori, sunt răsfăţată şi dificilă, iar alteori sunt matură şi responsabilă. Dar nu, nu îmi asum statutul de adult şi nici copil nu mă mai consider în totalitate, căci tot ce înseamnă pentru mine copilărie a rămas ascuns într-o cutiuţa a sufletului meu.

                Atât despre mine. Sufletul tău câţi ani are? J

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cumva Alive la Sfîrșitul nopții

Citesc de când mă știu și cititul e una dintre cele mai mari bucurii ale mele, încă de când eram mică și am descoperit că, pe de o parte, există o altă lume în care poți să te ascunzi oricând vrei tu și că, pe de altă parte, ca un iubitor avid de poveste, mi-am dat seama ce putere incredibilă au cuvintele și cum oamenii mari pe care îi admiram cel mai mult erau cei care aveau biblioteci pline de cărți și discursuri pline de poveste. Dar trebuie să recunosc că am citit mai mult literatură universală pentru că asta aveau ai mei în bibliotecă. Abia anul ăsta am descoperit eu literatura română contemporană, prin doi oameni cărora le-am citit întâi blogul și pe care i-am admirat din primele rânduri, Ana Barton și Petronela Rotar. Am primit (mulțumesc, Anca mea) și le-am citit ultimele cărți publicate în aceeași zi, despre cum a ajuns Pervazul Anei la sufletul meu am tot povestit, iar azi e despre Petro, despre Sfîrșitul nopții și un pic și despre Alive, cu sau fără ghilimele, fie că se r…

Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice

Azi, teatrul Metropolis,Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice.Sau, altfel spus, una dintre acele puține lecții-cadou care ți se oferă din când în când, ca să te întregească, să-ți pună la loc o bucățică de suflet care-ți lipsea. Am așteptat toată ziua să merg la teatru, la o piesă pe care-mi doream de ceva vreme să o văd, dar mi-am dat seama după primele două minute că nu o să fie o piesă de teatru, ci o lecție-cadou, cum ziceam. Am impresia, din când în când, că sunt lucruri pe care probabil nu am avea puterea să le trăim, așa că ele nu ni se întâmplă, dar, într-o formă sau alta, trebuie să le înțelegem, să fim conștienți de ele, să găsim o cale comună între viața noastră și traiectoria lor. Și piesa asta e fix în punctul acela, unde viața ta se întâlnește cu o altă viață, pe care o trăiesc alți oameni în lumea asta și pe care atunci, în momentul ăla, o simți și tu. Și ți se taie răsuflarea și e o emoție pe care o simți pentru o singură dată, acolo, în momentul ăla. Și se…

Ana-poveste şi Pervazul lui Dumnezeu

Pentru mine, decembrie vine în fiecare an cu mulţumesc-uri din suflet. Când trag linie spre final de an şi-n jumătatea cu lucruri care mi-au bucurat sufletul stau mereu oameni, întâlniri care adună atât de multă emoţie că tind să le fac o cămăruţă în suflet, să le dau numele oamenilor respectivi şi să-mi fac culcuş acolo din când în când, să nu uit ce norocoasă sunt că ni s-au intersectat cumva drumurile.                 Anul ăsta am cunoscut-o pe Ana Barton, care e numai poveste şi nu numai pentru că scrie cărţi, ci pentru că-n jurul ei e o lume întreagă, o lume construită atât de firesc, încât ai impresia, stând în jurul ei, că dacă faci puţină linişte, mai că auzi ce vor să zică omuleţii ăia pe care îi ţine în palme, să te aşezi lângă ei şi să le asculţi poveştile. Şi nu e prea greu pentru că Ana le dă glas tuturor şi face din istorioarele lor povestea ta, ca atunci când eram mici şi ne spuneau bunicii poveşti, iar noi auzeam doar începutul şi continuarea prindea co…