Treceți la conținutul principal

Despre lucruri care nu-mi plac. :)

                Răsfoiam postările de pe blog şi mă gândeam că am scris aici despre lucruri care-mi plac, despre momente frumoase şi oameni pe care îi admir. Şi-mi spunea la un moment dat cineva că pare că am doar lucruri frumoase în jurul meu, ca şi când aş fi rămas tot copil. Şi am rămas, da. Dar nu înseamnă că văd în jurul meu doar frumos, ci-ncerc din răsputeri să-l găsesc întotdeauna în tot ce mă înconjoară. Şi nu, nu reuşesc mereu, căci pe oameni îi schimbă societatea şi e greu să-i mai redescoperi în spatele a tot ambalajul ăsta artifical pe care societatea l-a construit pentru ei, în spatele unor sentimente, gânduri şi cuvinte care nici măcar nu le aparţin, dar pe care şi le însuşesc, din incoştienţă, unii, din comoditate, cei mai mulţi. Şi nu e doar vorba despre oameni. Aşa că, azi e despre lucruri, gânduri, oameni care nu-mi plac.
                Nu-mi plac oamenii care uită de unde au plecat, care nu mai păstrează în niciun colţ al sufletului lor imaginea vreunui început sau a luptei pe care au dus-o pentru a ajunge ceea ce sunt, a nopţilor nedormite, a oamenilor ce i-au ridicat fără să-şi dea seama, a micilor reuşite, a micilor bucurii.
                Nu-mi plac oamenii care pleacă, oamenii care pur şi simplu renunţă pentru că e mai uşor aşa, căci nu îmi place deloc această comoditate şi nici obişnuinţa tuturor de a considera că lucrurile li se cuvin. Nu ni se cuvine absolut nimic. Tot ce avem e o clepsidră cu un picuţ de timp, depinde de noi ce facem cu el. Şi timpul ăsta e tot ce avem. Restul e doar rezultatului modului  în care ne jucăm cu această clepsidră ce ni s-a dat, un cumul de experienţe şi momente. Atâta tot.
                Nu-mi plac întârziaţii. Şi aici nu e prea mult de zis. Doar că iubesc punctualitatea şi am fost crescută aşa. Nu-i problemă că întârzii o dată, de două ori, dar la un moment cel care aşteaptă se plictiseşte şi pleacă. Şi asta te defineşte pe tine, întârziatul, nu pe cel care aşteaptă. Şi nu, aici nu-i nimic metaforic, e doar o constatare a unei realităţi.
                Nu-mi plac oamenii care vorbesc mult fără să spună nimic. Şi nici oamenii care cred că e neapărat necesar să spui întotdeauna ceva. Nu-mi plac nici oamenii care nu se ascultă între ei sau cei pentru care discuţia se rezumă doar la gândurile lor. Când cineva te-ntreabă dacă eşti bine, după ce îi spui o poveste interminabilă, poţi să-l întrebi şi pe el dacă e bine, cam la asta se rezumă o discuţie.
                Nu-mi plac oamenii care judecă după aparenţe. Poate pentru că şi eu obişnuiam să fac asta. Şi s-a transformat într-un regret, care rămâne acolo, într-un colţ de suflet. Doar aşa, să mă mai trezească la realitate din când în când.
                Nu-mi plac oamenii care se gândesc la propria persoană ca la ceea ce au, nu la ceea ce sunt. Tu în ce te-ai transforma dacă n-ai mai avea nimic din ceea ce ai? Şi te-ai avea doar pe tine, ceea ce eşti. Câti oameni ai mai impresiona? Nu prea mulţi, cu siguranţă.
                Nu-mi plac finalurile de drum. De fapt, nu-mi plac finalurile în general. Mi-e greu când termin de citit o carte, de văzut un serial, mi-e greu să îmi iau rămas bun de la un om drag sau de la o perioadă frumoasă. Şi nu-mi plac schimbările. Iar în sintagma “oamenii se schimbă”, nu cred. Oamenii nu se schimbă, unii doar evoluează. Dacă tu vrei să crezi că o persoană s-a schimbat, înseamnă că-ţi doreşti să crezi în ea. Atâta tot. Doar că oamenii sunt aceiaşi mereu, depinde doar de cum îi vezi tu. Sau de cum vor ei să îi vezi.  
                Nu-mi plac oamenii care îşi doresc să se încadreze în nişte tipare existenţiale. (“ fă aşa, că e mai bine.“ ) E mai bine din punctul de vedere al cui? E mai bine pentru tine sau pentru cei din jur? E mai bine pentru că aşa îţi doreşti tu sau pentru că vrei să fie aşa, căci oamenii din jur au o anumită imagine a modului în care toate lucrurile trebuie să se desfăşoare? Şi uite-aşa trăim sub semnul stereotipiilor, căci noi alegem să fie aşa.
                Nu-mi plac oamenii care nu răspund la mesaje. DELOC. Fie ele pe mail, facebook, telefon sau orice reţea de socializare. Dacă ţi se scrie un mesaj, înseamnă că o anumită persoană s-a gândit la tine sau vrea să îţi transmită ceva, să îţi solicite o informaţie, nu-i atât de greu să răspunzi la un amărât de mesaj, nu-i aşa? Nu mai zic de urări sau gânduri de bine, căci aş începe o întreagă poveste.  
                Nu-mi plac părinţii care-şi ceartă copiii în mijlocul unui întreg grup de oameni. Poţi să-i spui copilul între patru ochi ce a greşit, e mai uşor aşa.
                Nu-mi place orezul şi nu-mi place să beau ness. Nu-mi plac cărţile cu descrieri lungi şi nici remarcile nefondate. Şi nu-mi plac oamenii care au impresia că tu poţi să faci o mulţime de lucruri, fără să se gândească la faptul că, aşa cum respectiva persoana are anumite aşteptări de la tine, mai au şi alţii. Şi … cred că mă voi opri aici, căci postarea aceasta riscă să fie mai lungă decât îmi imaginam. Vouă ce nu vă place?
               

                

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cumva Alive la Sfîrșitul nopții

Citesc de când mă știu și cititul e una dintre cele mai mari bucurii ale mele, încă de când eram mică și am descoperit că, pe de o parte, există o altă lume în care poți să te ascunzi oricând vrei tu și că, pe de altă parte, ca un iubitor avid de poveste, mi-am dat seama ce putere incredibilă au cuvintele și cum oamenii mari pe care îi admiram cel mai mult erau cei care aveau biblioteci pline de cărți și discursuri pline de poveste. Dar trebuie să recunosc că am citit mai mult literatură universală pentru că asta aveau ai mei în bibliotecă. Abia anul ăsta am descoperit eu literatura română contemporană, prin doi oameni cărora le-am citit întâi blogul și pe care i-am admirat din primele rânduri, Ana Barton și Petronela Rotar. Am primit (mulțumesc, Anca mea) și le-am citit ultimele cărți publicate în aceeași zi, despre cum a ajuns Pervazul Anei la sufletul meu am tot povestit, iar azi e despre Petro, despre Sfîrșitul nopții și un pic și despre Alive, cu sau fără ghilimele, fie că se r…

Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice

Azi, teatrul Metropolis,Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice.Sau, altfel spus, una dintre acele puține lecții-cadou care ți se oferă din când în când, ca să te întregească, să-ți pună la loc o bucățică de suflet care-ți lipsea. Am așteptat toată ziua să merg la teatru, la o piesă pe care-mi doream de ceva vreme să o văd, dar mi-am dat seama după primele două minute că nu o să fie o piesă de teatru, ci o lecție-cadou, cum ziceam. Am impresia, din când în când, că sunt lucruri pe care probabil nu am avea puterea să le trăim, așa că ele nu ni se întâmplă, dar, într-o formă sau alta, trebuie să le înțelegem, să fim conștienți de ele, să găsim o cale comună între viața noastră și traiectoria lor. Și piesa asta e fix în punctul acela, unde viața ta se întâlnește cu o altă viață, pe care o trăiesc alți oameni în lumea asta și pe care atunci, în momentul ăla, o simți și tu. Și ți se taie răsuflarea și e o emoție pe care o simți pentru o singură dată, acolo, în momentul ăla. Și se…

Ana-poveste şi Pervazul lui Dumnezeu

Pentru mine, decembrie vine în fiecare an cu mulţumesc-uri din suflet. Când trag linie spre final de an şi-n jumătatea cu lucruri care mi-au bucurat sufletul stau mereu oameni, întâlniri care adună atât de multă emoţie că tind să le fac o cămăruţă în suflet, să le dau numele oamenilor respectivi şi să-mi fac culcuş acolo din când în când, să nu uit ce norocoasă sunt că ni s-au intersectat cumva drumurile.                 Anul ăsta am cunoscut-o pe Ana Barton, care e numai poveste şi nu numai pentru că scrie cărţi, ci pentru că-n jurul ei e o lume întreagă, o lume construită atât de firesc, încât ai impresia, stând în jurul ei, că dacă faci puţină linişte, mai că auzi ce vor să zică omuleţii ăia pe care îi ţine în palme, să te aşezi lângă ei şi să le asculţi poveştile. Şi nu e prea greu pentru că Ana le dă glas tuturor şi face din istorioarele lor povestea ta, ca atunci când eram mici şi ne spuneau bunicii poveşti, iar noi auzeam doar începutul şi continuarea prindea co…