Treceți la conținutul principal

Gânduri printre rânduri, sfârşit de liceu.

           


                  E ciudat să scrii despre lucruri şi momente, despre perioade frumoase care ajung, încet încet, la final. În ceea ce mă priveşte, am mai încheiat, cu emoţie, un capitol din viaţa mea. Şi dacă m-aş rezuma la a spune că acesta este doar liceul, n-aş putea cuprinde toată însemnătatea pe care o au pentru mine ultimii ani. Ultimii 12 ani, mai exact, perioadă în care şcoala a devenit acasă, căci îmi sunt dragi şi cunosc atâţia oameni care-au trecut pe acolo, atâtea generaţii, îmi amintesc cu drag de clasa x sau y care a învăţat, mai recent sau nu, într-o anumită clasă, mă leagă amintiri frumoase de locul acesta care se concretizează pentru mine în prietenii frumoase, maturizare, eşecuri şi realizări, formarea mea, ca om, căci am certitudinea că de acum încolo, tot ce voi putea face va fi să consolidez ceea ce am învăţat pe parcursul acestor ani. Şi deşi am învăţat atât de multe, se pare că în liceu nu mi-am format capacitatea de a lăsa în urmă momente şi oameni, aşa că acum privesc cu regret şi oarecare incertitudini ceea ce va urma, cu aceleaşi întrebări fără răspunsuri, dar cu idealuri frumoase.
                Azi, mergând spre clasa mea, m-am uitat la cei din jur, la cei mai mici şi m-am văzut pe mine în ciclul primar şi gimnazial, cu gânduri apropiate de ale lor, poate cu o oarecare naivitate şi imaturitate şi cu aceleaşi ambiţii mari. Şi uitându-mă la ei, am conştientizat că lucrurile vor continua acolo la fel ca-ntotdeauna, doar noi suntem cei care nu mai mergem în aceeaşi linie cu un timp ce ne-a devenit, sau nu, prieten în ultimii 12 ani. Despre ce am devenit eu, ca om, în perioada aceasta, nu sunt prea multe de spus. Am trecut de la imaturitate la o oarecare responsabilitate, de la poziţia de a fi elevul căreia domnişoarele practicante îi predau acum 9-10 ani la a deveni chiar eu elevă practicantă, de la un total dezinteres pentru tot ce înseamnă şcoală, caracteristic prin clasa a Va la ambiţia de a reuşi întotdeauna şi am rămas cu aceeaşi dorinţa de a nu-i dezamăgi pe cei din jur, însă din acest punct de vedere n-am nicio certitudine că lucrurile au stat sau nu aşa. A fost şi perioada în care mi-am impus mie să văd frumosul în oamenii din jur şi să învăţ ceva de la fiecare în parte, inclusiv de la cei care poate nu şi-au dat prea mult silinţa să ne transmită anumite lucruri. Şi poate a fost şi momentul în care am învăţat să văd dincolo de aparenţe şi am privit în esenţa lucrurilor, ceea ce ar trebui să facem, cu toţii, mai des. Dacă am vreun regret? Nu, nu cred, căci în general, la final de drum, avem tendinţa să vedem doar lucrurile frumoase.
                Revenind un pic strict la liceu, a fost o perioadă cu visuri devenite realitate, care a început cu o oarecare teamă, nu de nou în sine, ci de ceea ca va însemna liceul. Şi a fost un cumul de experienţe, o perioadă în care eu m-am desprins de tot ceea ce credeam că presupune lumea şi viaţa în general, în mintea de copil şi mi-am format cu totul alte principii şi valori. Am legat prietenii frumoase, puţine, ce-i drept, despre care am certitudinea că nu se vor pierde în timp, m-am ataşat de o mulţime de oameni, mulţi dintre ei care vor rămâne, probabil, doar amintirea a ceea ce a însemnat liceul şi am avut ocazia să întâlnesc profesori, nu prea mulţi, într-adevăr, care m-au uimit prin frumuseţe sufletească şi dăruire profesională, oameni de o inteligenţă incredibilă, de o răbdare aparte, oameni care mi-au devenit modele şi fără de care probabil că drumul meu până aici ar fi fost altfel. Eu cred că Dumnezeu ne trimite anumite persoane la momentul potrivit, iar eu le-am găsit exact când aveam nevoie, atât profesorii de care vorbeam, cât şi prietenii mei dragi.

                Şi plec din liceu cu bucuria că am fost motivată şi inspirată de oameni frumoşi şi cu dorinţa de a fi transmis, la rândul meu, ceva bun oamenilor din jur, cu poveşti de viaţă, cu valori morale ascunse în sufletul meu, cu amintiri dragi şi cu lacrimi în ochi, pe de-o parte din regretul de a fi încheiat o perioadă frumoasă, pe de altă parte din bucuria a ceea ce a însemnat aceasta şi cu un uriaş mulţumesc celor care îl merită din plin. 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cumva Alive la Sfîrșitul nopții

Citesc de când mă știu și cititul e una dintre cele mai mari bucurii ale mele, încă de când eram mică și am descoperit că, pe de o parte, există o altă lume în care poți să te ascunzi oricând vrei tu și că, pe de altă parte, ca un iubitor avid de poveste, mi-am dat seama ce putere incredibilă au cuvintele și cum oamenii mari pe care îi admiram cel mai mult erau cei care aveau biblioteci pline de cărți și discursuri pline de poveste. Dar trebuie să recunosc că am citit mai mult literatură universală pentru că asta aveau ai mei în bibliotecă. Abia anul ăsta am descoperit eu literatura română contemporană, prin doi oameni cărora le-am citit întâi blogul și pe care i-am admirat din primele rânduri, Ana Barton și Petronela Rotar. Am primit (mulțumesc, Anca mea) și le-am citit ultimele cărți publicate în aceeași zi, despre cum a ajuns Pervazul Anei la sufletul meu am tot povestit, iar azi e despre Petro, despre Sfîrșitul nopții și un pic și despre Alive, cu sau fără ghilimele, fie că se r…

Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice

Azi, teatrul Metropolis,Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice.Sau, altfel spus, una dintre acele puține lecții-cadou care ți se oferă din când în când, ca să te întregească, să-ți pună la loc o bucățică de suflet care-ți lipsea. Am așteptat toată ziua să merg la teatru, la o piesă pe care-mi doream de ceva vreme să o văd, dar mi-am dat seama după primele două minute că nu o să fie o piesă de teatru, ci o lecție-cadou, cum ziceam. Am impresia, din când în când, că sunt lucruri pe care probabil nu am avea puterea să le trăim, așa că ele nu ni se întâmplă, dar, într-o formă sau alta, trebuie să le înțelegem, să fim conștienți de ele, să găsim o cale comună între viața noastră și traiectoria lor. Și piesa asta e fix în punctul acela, unde viața ta se întâlnește cu o altă viață, pe care o trăiesc alți oameni în lumea asta și pe care atunci, în momentul ăla, o simți și tu. Și ți se taie răsuflarea și e o emoție pe care o simți pentru o singură dată, acolo, în momentul ăla. Și se…

Ana-poveste şi Pervazul lui Dumnezeu

Pentru mine, decembrie vine în fiecare an cu mulţumesc-uri din suflet. Când trag linie spre final de an şi-n jumătatea cu lucruri care mi-au bucurat sufletul stau mereu oameni, întâlniri care adună atât de multă emoţie că tind să le fac o cămăruţă în suflet, să le dau numele oamenilor respectivi şi să-mi fac culcuş acolo din când în când, să nu uit ce norocoasă sunt că ni s-au intersectat cumva drumurile.                 Anul ăsta am cunoscut-o pe Ana Barton, care e numai poveste şi nu numai pentru că scrie cărţi, ci pentru că-n jurul ei e o lume întreagă, o lume construită atât de firesc, încât ai impresia, stând în jurul ei, că dacă faci puţină linişte, mai că auzi ce vor să zică omuleţii ăia pe care îi ţine în palme, să te aşezi lângă ei şi să le asculţi poveştile. Şi nu e prea greu pentru că Ana le dă glas tuturor şi face din istorioarele lor povestea ta, ca atunci când eram mici şi ne spuneau bunicii poveşti, iar noi auzeam doar începutul şi continuarea prindea co…