Treceți la conținutul principal

Schimbări

                 Hei, tu! Mhm, tu. Habar nu am cum te cheamă, dar eşti aici de aproape trei ani. Sau chiar patru. Ţi-ai făcut culcuş în sufletul meu, ai găsit căldură sub amintirile mele şi ai început să te hrăneşti cu visurile mele. Mă intrebam dacă ai putea să găseşti o altă casă, să pleci şi să nu te mai întorci niciodată. Mi-ai face bine. Ai fost aici aproape trei ani şi probabil ai impresia că mă cunoşti. Te înşeli. De fapt, de când eşti tu aici, abia reuşesc să mă mai cunosc eu. Nu ştiu ce ai făcut, dar am pierdut mulţi oameni de când eşti tu aici. Da, ştiu, au venit alţii noi. Pe care îi iubesc şi cărora le mulţumesc. Dar oamenii nu se înlocuiesc. Sau încă nu am învăţat eu cum să fac asta. E adevărat că urăsc despărţirile, dar ştii ce urăsc şi mai mult? Când nici măcar nu există "La revedere". Când oamenii pleacă fără nici măcar un cuvânt, când nici măcar nu ţi se dă şansa să spui ceva. Ca şi cum până aici a fost un capitol din viaţa ta, dar te-ai hotărât să rupi paginile şi să o iei de la capăt. Vezi tu, eu nu rup pagini. E povestea mea, de la început până la sfârşit.  Şi, ştii, mie îmi e teamă de finaluri de drum, de sfârşit de poveşti. Eu nu am învăţat încă să-nchei un capitol şi să o iau de la capăt, nu ştiu ce să le zic oamenilor care au devenit parte din mine atunci când mâine nu mai e la fel ca ieri.
                În altă ordine de idei, poate înainte să pleci ai vrea să îmi explici unde au lăsat oamenii lucrurile simple din vieţile lor. Opreşte-l pe x, y sau z pe stradă, întreabă-l unde îi place să fie, ce muzică îl linişteşte, când a zâmbit din suflet ultima dată. Îţi zic eu, nu o să îţi dea nici un răspuns. Sau poate îţi va zice că nu are timp. Poţi să îi spui că dacă ar începe să îi pese mai puţin de ce face x şi cu cine iese y, va avea timp si pentru el. Şi încă un lucru: cum se presupune că ar trebui eu să iau decizii? Nu prea mă pricep la capitolul ăsta. Acum ridici din umeri? N-ai idee despre ce vorbesc? Ok, o să-ţi detaliez puţin, poate-ţi aminteşti. Eram un copil naiv înainte să apari. Trăisem într-un glob de cristal, protejată de părinţi şi bunici, care mă învăţaseră să râd mereu, un râs cristalin ce aduna în el toată frumuseţea lumii, toate tainele nedescoperite încă şi bucuria de a vedea viaţa doar prin imaginile creionate de alţii, imagini ce ascundeau răutatea lumii, parcă pentru a lăsa copilul din mine să creadă că trecerea timpului nu mă va afecta cu nimic, căci ei, mama, tata, bunicul şi bunica, vor avea grijă să mă ducă pe un drum frumos, să mă ferească de oameni şi lucruri, de cuvinte şi idei preconcepute, de răutăţi gratuite, de lumea aceea pe care, cu atâta ardoare şi naivitate puerilă, îmi doream să o descopăr.
            Şi atunci ai apărut tu şi globul meu de cristal s-a sfărâmat. Şi am fost fericită atunci. Am pornit într-o căutare neobosită a tuturor lucrurilor pe care îmi doream să le descopăr şi am învăţat, cu paşi mici, să cunosc lumea. Dar, ştii, uitându-mă în urmă, sunt atât de multe lucruri pe care mi-aş dori să nu le fi cunoscut. M-ai învăţat că oamenii rănesc, că oamenii pleacă şi nu se mai întorc niciodată, în ciuda promisiunilor deşarte pe care le fac, cu lacrimi în ochi şi pe care tu, cel care crezi în oameni şi-n sinceritate mai mult decât orice, le crezi. Şi aştepţi. O continuă aşteptare care te oboseşte, care-ţi aglomerează sufletul. Până într-o zi în care decizi să renunţi. Să nu mai aştepţi pe nimeni, ci să pleci în căutarea ta, a sufletului tău, pe care l-ai uitat undeva, pe care l-ai murdărit cu lacrimi şi regrete şi reproşuri. Şi-ţi promiţi ţie că nu vei mai lăsa pe nimeni să-i facă rău sufletului tău, că-l vei închide pentru o perioadă. Până apare cineva nou. Un om care-ţi zâmbeşte frumos, care-ţi spune cuvinte în care-ţi promiseseşi ţie că nu vei mai crede, dar îţi încalci promisiunea din aceeaşi dorinţă puerilă de a mai crede în frumos. Îl laşi să-şi facă loc în sufletul tău şi după el vin alţii şi sufletul tău devine casa lor. Şi-ţi dai seama că singurul care a rămas afară, care nu mai are locul său acolo, eşti chiar tu. Căci ţi-ai lăsat visurile în mâinile lor, căci ai luptat cu tot sufletul pentru fericirea celorlalţi până ai uitat de a ta, căci ai crezut în oameni atât de mult, încât ai uitat să crezi în tine. Şi iar o iei de la capăt, cu oameni noi, cu lucruri noi, cu amintiri noi. Atât despre oameni.
             În altă ordine de idei, m-ai mai învăţat şi că nimic nu durează pentru totdeauna, că trebuie sa lupţi mult pentru a-ţi atinge un ideal, căci nimeni nu va lupta în locul tău, că trăiesc într-o lume în care domină egoismul, nedreptatea şi minciuna. Sau asta ai încercat să mă înveţi. Hai să-ţi spun ce am învăţat şi înteles eu, de fapt. Am învăţat că, dacă o să privesc cu atenţie în jurul meu, o să găsesc peste tot un strop de frumos: într-o floare, în privirea unei mame care-şi vede copilul mergând pentru prima dată, în zâmbetul unui cadru didactic când realizează că micul său învăţăcel a înţeles în sfârşit ceea ce i s-a spus, în ochii unui bătrân care îşi vede nepoţii şi copiii acolo unde şi-a dorit să-i vadă şi i se umplu ochii de lacrimi de fericire, de mândrie. Am învăţat că indiferent ce s-ar întâmpla în jurul meu, eu trebuie să am grijă de sufletul meu şi să rămân un om bun. Am învăţat să nu fiu egoistă, să dăruiesc câte puţin din ce am oamenilor din jurul meu, iar când „nu mai am nimic material de dăruit, să le dau o parte din sufletul meu”, cum spunea la un moment dat cineva, să împart cu cei din jur fericirea mea, atunci când ei nu reuşesc s-o mai găsească. Am învăţat că nimeni nu merită să fie singur şi ştiu că atunci când nu mai văd pe nimeni în jurul meu, trebuie să privesc în Sus, căci acolo e mereu cineva care are grijă de mine. Am învăţat să spun mulţumesc de câte ori am ocazia, să îi apreciez pe oamenii din jurul meu aşa cum merită şi să nu consider că vreun lucru mi se cuvine pur şi simplu.


             Ştii, îmi pare rău de un singur lucru, că te-am lăsat pe tine să mă înveţi toate lucrurile astea aşa cum ai vrut tu, când aş fi putut pur şi simplu să le învăţ eu singură. Dar poate tu ai fost lecţia mea de viaţă. Oricum, n-am regrete. M-am maturizat alături de tine, am lăsat în urmă copilul naiv  şi am învăţat să fiu puternică de fiecare dată când tu încercai să-mi arăţi că nu mai pot. Dar acum, îţi dau voie să pleci. Nu mai am nevoie de tine, nici încredere în tine. Ştiu să mă descurc singură, mi-am construit principii şi valori pe care o să le-ascund în sufletul meu şi de fiecare dată când în viaţa mea va mai apărea cineva ca tine, îmi voi aminti de ele şi nu voi uita să fiu eu. La revedere, dragul meu A. Da, A, de la adolescenţă. Sau să îţi spun S, de la schimbare?

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cumva Alive la Sfîrșitul nopții

Citesc de când mă știu și cititul e una dintre cele mai mari bucurii ale mele, încă de când eram mică și am descoperit că, pe de o parte, există o altă lume în care poți să te ascunzi oricând vrei tu și că, pe de altă parte, ca un iubitor avid de poveste, mi-am dat seama ce putere incredibilă au cuvintele și cum oamenii mari pe care îi admiram cel mai mult erau cei care aveau biblioteci pline de cărți și discursuri pline de poveste. Dar trebuie să recunosc că am citit mai mult literatură universală pentru că asta aveau ai mei în bibliotecă. Abia anul ăsta am descoperit eu literatura română contemporană, prin doi oameni cărora le-am citit întâi blogul și pe care i-am admirat din primele rânduri, Ana Barton și Petronela Rotar. Am primit (mulțumesc, Anca mea) și le-am citit ultimele cărți publicate în aceeași zi, despre cum a ajuns Pervazul Anei la sufletul meu am tot povestit, iar azi e despre Petro, despre Sfîrșitul nopții și un pic și despre Alive, cu sau fără ghilimele, fie că se r…

Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice

Azi, teatrul Metropolis,Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice.Sau, altfel spus, una dintre acele puține lecții-cadou care ți se oferă din când în când, ca să te întregească, să-ți pună la loc o bucățică de suflet care-ți lipsea. Am așteptat toată ziua să merg la teatru, la o piesă pe care-mi doream de ceva vreme să o văd, dar mi-am dat seama după primele două minute că nu o să fie o piesă de teatru, ci o lecție-cadou, cum ziceam. Am impresia, din când în când, că sunt lucruri pe care probabil nu am avea puterea să le trăim, așa că ele nu ni se întâmplă, dar, într-o formă sau alta, trebuie să le înțelegem, să fim conștienți de ele, să găsim o cale comună între viața noastră și traiectoria lor. Și piesa asta e fix în punctul acela, unde viața ta se întâlnește cu o altă viață, pe care o trăiesc alți oameni în lumea asta și pe care atunci, în momentul ăla, o simți și tu. Și ți se taie răsuflarea și e o emoție pe care o simți pentru o singură dată, acolo, în momentul ăla. Și se…

Ana-poveste şi Pervazul lui Dumnezeu

Pentru mine, decembrie vine în fiecare an cu mulţumesc-uri din suflet. Când trag linie spre final de an şi-n jumătatea cu lucruri care mi-au bucurat sufletul stau mereu oameni, întâlniri care adună atât de multă emoţie că tind să le fac o cămăruţă în suflet, să le dau numele oamenilor respectivi şi să-mi fac culcuş acolo din când în când, să nu uit ce norocoasă sunt că ni s-au intersectat cumva drumurile.                 Anul ăsta am cunoscut-o pe Ana Barton, care e numai poveste şi nu numai pentru că scrie cărţi, ci pentru că-n jurul ei e o lume întreagă, o lume construită atât de firesc, încât ai impresia, stând în jurul ei, că dacă faci puţină linişte, mai că auzi ce vor să zică omuleţii ăia pe care îi ţine în palme, să te aşezi lângă ei şi să le asculţi poveştile. Şi nu e prea greu pentru că Ana le dă glas tuturor şi face din istorioarele lor povestea ta, ca atunci când eram mici şi ne spuneau bunicii poveşti, iar noi auzeam doar începutul şi continuarea prindea co…