Treceți la conținutul principal

Tu mai ştii ceva de fericirea ta?



               Terminase facultatea de vreo trei ani. Alesese, încă din primul an de liceu, să reuşească singură. Avea visuri mari şi îşi îndrepta toată energia asupra vieţii ei profesionale. Ţintea sus şi ştia că doar prin muncă va reuşi. Sau, poate, îi era teamă că nu se va descurca altfel, o speriau lucrurile abstracte, iar decizia ei de a reuşi în viaţa profesională avea un fundament concret, raţional. Şi avusese dreptate, reuşise.  Lucra la o firmă renumită, călătorea mult, cunoscuse o mulţime de oameni şi era mândria familiei ei. Avea o mulţime de oameni în jurul ei, era o fire deschisă şi sociabilă. Se întâlnea deseori cu foşti colegi de liceu, care o întrebau cum e viaţa ei acum, iar ea le răspunea zâmbind că îi este bine, că munceşte mult, că are serviciul pe care şi l-a dorit. Vorbea cu mândrie despre ceea ce lucrează, despre cât de mult îşi dorise să ajungă acolo. Ea povestea, iar oamenii o ascultau, unii din prietenie, unii din respect, alţii pentru că aveau impresia că aşa se cuvine.
                Într-o zi, a întâlnit un prieten din copilărie, unul dintre copiii care se jucau cu ea pe uliţa din satul în care crescuse,  un om care fusese şi rămăsese de o simplitate incredibilă. După ce au rememorat frânturi dintr-un timp demult trecut, el a întrebat-o dacă e fericită. Ea, zâmbind, a început să-i povestească, aşa cum făcea mereu, despre cum ajunsese ea acolo unde şi-a dorit, dându-i detalii din viaţa ei profesională. El a ascultat-o calm şi i-a spus că se bucură că îi merge bine, dar că nu i-a răspuns totuşi la întrebare. Ea a zâmbit timid şi a schimbat subiectul. În drum spre casă, se gândea că nu s-a întrebat niciodată dacă e fericită sau nu, fie nu avusese timp să se mai gândească la ea demult, fie fericirea nu-i devenise încă un obiectiv. Însă, de când o întrebase el, începuse să se gândească permanent la fericirea ei, fericirea pe care nu ştia să o descrie şi despre care începuse să creadă că lipsea. Îşi amintea că nu mai făcuse de ceva vreme nimic pentru ea, că nu-şi mai văzuse prietenii din copilărie de ani de zile, ca în încercarea ei de a lupta pentru fericirea altora, uitase de a ei. Şi nu-şi putea imagina altă cale să se distanţeze de tot ce o înconjoară acum şi să încerce totuşi să-şi caute fericirea, decât plecând, căci aici încercase deja. Se hotărâse să le spună celor din jur despre intenţia ei, în speranţa că ei o vor ţine totuşi aici, că-i vor da argumente solide să nu plece, că, poate, o făceau ei să-şi vadă propria fericire.
                A mers iniţial la directorul firmei unde lucra pentru a-i anunţa plecarea.  Era absurd să-i spună că pleacă să-şi caute fericirea, căci practic, asta făcea, aşa că i-a precizat doar că are nevoie de o pauză de la serviciu. El a refuzat-o, diplomatic. “De ce să pleci? Eşti unul dintre cei mai buni angajaţi, îţi e bine aici ( moment în care ea zâmbi, căci da, şi ea credea la un moment dat că îi e bine aici şi că nu are nevoie de mai mult).  Plus că, eu am nevoie de tine aici.“ Nevoie, deci, de asta îşi dorea el ca ea să rămână. Şi tocmai i se spusese încă o data, răspicat, că ea e aici din dorinţa celorlalţi, din necesitate. A mers apoi la prietenii ei, pe care îi cunoştea încă din perioada facultăţii, despre care, credea ea, că o cunosc destul de bine, că ştiu o mulţime de lucruri despre ea, căci i-au fost aproape mereu.  Le-a povestit despre întâlnirea cu prietenul din copiărie, despre întrebarea lui şi gândurile ei din ultima vreme. “E absurd. Tu eşti fericită, zâmbeşti mereu, te bucuri de tot ce ţi se oferă. Nu te-am mai văzut tristă de ceva vreme. Plus că totul îţi merge bine. Iar nouă ne e bine când eşti şi tu aici, e bine să te avem aici.“ Şi uite aşa i se spusese că e fericită mereu, doar pentru că zâmbea, dar asta devenise pentru ea un gest reflex. Nu, nu era tristă, într-adevăr, avea ce îşi dorea, dar nu se putea numi  o persoană fericită. Căci fericirea înseamnă mai mult decât un zâmbet, fericirea însemană să se vadă pe tot chipul ei bucuria pe care o trăieşte, să îi sclipească ochii, să transmită energie în jurul său. Iar ea nu mai făcuse demult asta. De altfel, răspunsul lor  final, o dezamăgise. Să rămână aici doar pentru că lor le era bine cu ea în preajmă? Nu suna oare a egoism? Şi acum realizase că, spre deosebire de ea, ceilalţi se gândesc la fericirea proprie, doar ea uitase. Îi spusese şi mamei ei, care nu-i înţelese decizia şi îi răspunse contrariată că în lumea în care trăim, ar trebui să fie mulţumită de faptul că are un serviciu, o casă, un trai decent, iar toate astea ar trebui să îi asigure fericirea. Zâmbi trist la auzul cuvintelor mamei, căci înţelese că pentru mama ei, lucrurile materiale aduc bucuria, când, în ceea ce o priveşte pe ea, fericirea venea exact din lucrurile spirituale, simple, parcă dintr-o altă lume.
                Nu i se dăduse niciun motiv pentru care ar trebui să rămână şi se hotărâse ca, înainte să plece, să-l caute pe acel prieten din copilărie şi să-i spună că şi-a amintit totuşi de fericirea ei.
                -Voiam să îţi spun că ai avut dreptate, i-a zis ea, nu sunt fericită aici … de fapt, nu cred că mai ştiu de ceva vreme ce-i cu fericirea asta şi cred că ar trebui să plec.
                -Să pleci?, întrebă el uimit. Unde să pleci? Şi de ce?
                -Serios? Ai venit la mine acum câteva zile, mi-ai spus că nu sunt fericită şi că ar trebui să fac ceva în privinţa asta, iar acum, când am luat totuşi o decizie, mă întrebi de ce? Nu ştiu, probabil pentru că nu mi s-a dat niciun motiv să rămân, în afară de nevoia unora de a mă păstra aici sau egoismul celorlalţi. Şi ştii ce-i ciudat? Că tocmai mi s-a spus că eu contribui la fericirea altora, iar eu trăiam cu iluzia că în asta constă şi fericirea mea. Adică, permanenta prezenţă a unor oameni fericiţi în jurul tău, te face să crezi că eşti şi tu o parte din mulţime, că n-ai de ce să fii trist, viaţa merge înainte şi inevitabil, te trage şi pe tine după ea. Dar cred că azi, fericirea mea nu se mai poate baza doar pe a celorlalţi. Nu vreau  să-mi dau seama într-o zi că bucuria mea s-a bazat pe ceilalţi, că dacă aş renunţa la tot ce am aici, aş pierde tot. Oricum, cred că în ultima vreme m-am cam pierdut şi pe mine în agitaţia din jurul meu, am construit o altă variantă a mea care să-i mulţumească doar pe ceilalţi.
                -Mă bucur c-ai înţeles, mi-a răspuns el. Doar că, nu cred că e nevoie să pleci. Când erai mică, erai fericită aici?
                -Parcă n-ai ştii. Oricum, e cu totul altă poveste.
                -Nu chiar. Eşti naivă. Dacă ai putut să fii fericită aici la un moment, de ce n-ai putea şi acum să fii la fel? Ai început să dai vina pe oameni, locuri, societate, circumstanţe, când te fapt, tu eşti cea care n-a mai ştiut ce îşi doreşte.  Să pleci, ar însemna să fugi. Iar din ceea ce-mi spui tu, eu înţeleg că tu îţi imaginezi că într-un alt loc, ai putea să fii fericită. Deci, iar depinde fericirea ta de ceva? De un anumit loc, de o anumită persoană? E vorba doar de tine, bleguţo. Dacă vrei să fii fericită, poţi să fii oriunde, fă abstracţie de ce-i în jurul tău, depinde doar de tine. Închide ochii la sfârşitul zilei şi gândeşte-te la un motiv pentru care ai zâmbit în acea zi. Nu mai alerga mereu, nu fi într-o luptă continuă cu timpul. Permite-ţi să te opreşti din când în când şi să nu alergi în acelaşi timp cu oamenii, doar pentru a nu te pierde de ei. La sfârşitul zilei, eşti doar tu cu tine, cu sufletul tău. Atunci e momentul să te-întrebi “eu mai ştiu ceva de fericirea mea? “


                Dar tu, când ai fost ultima dată cu adevărat fericit? Tu mai ştii ceva de fericirea ta? Ai grijă să n-o pierzi printre lucrurile materiale, prea puţin importante pentru sufletul tău, caut-o mereu, asigură-te că o ai, asigură-te că, la un moment dat, n-o să trăieşti cu regretul că ai luptat pentru lucruri din care n-a rămas nimic, fără valoare şi ai uitat de ce era cel mai important. Acum ai timp, timp să fii fericit, timp să-ţi sclipească ochii a bucurie, să emani căldură şi pozitivism. Ai grijă cum te bucuri de el. :) 

Comentarii

  1. Nu am stiut cu adevarat ce este fericirea, dar tu mai facut sa cred in mine, sa cred ca pot fi fericita....Tu mi-ai descoperit un coltisor din fericirea mea si ti.ai lasat amprenta asupra mea...Anit drag si scump..:)

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Iubita mea mică, eu nu pot decât să mă bucur din suflet că am reuşit să însemn ceva pentru tine, căci eu cred din tot sufletul că să reuşeşti să influenţezi într-un mod bun, cât de puţin, o persoană, e una dintre cele mai mari bucurii. Dar să ştii că la anişorii tăi, fericirea ar trebui să apară de oriunde, să fii mereu fericită, să te bucuri de perioada asta. Te pup cu mult drag, micuţa mea.

      Ștergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Cumva Alive la Sfîrșitul nopții

Citesc de când mă știu și cititul e una dintre cele mai mari bucurii ale mele, încă de când eram mică și am descoperit că, pe de o parte, există o altă lume în care poți să te ascunzi oricând vrei tu și că, pe de altă parte, ca un iubitor avid de poveste, mi-am dat seama ce putere incredibilă au cuvintele și cum oamenii mari pe care îi admiram cel mai mult erau cei care aveau biblioteci pline de cărți și discursuri pline de poveste. Dar trebuie să recunosc că am citit mai mult literatură universală pentru că asta aveau ai mei în bibliotecă. Abia anul ăsta am descoperit eu literatura română contemporană, prin doi oameni cărora le-am citit întâi blogul și pe care i-am admirat din primele rânduri, Ana Barton și Petronela Rotar. Am primit (mulțumesc, Anca mea) și le-am citit ultimele cărți publicate în aceeași zi, despre cum a ajuns Pervazul Anei la sufletul meu am tot povestit, iar azi e despre Petro, despre Sfîrșitul nopții și un pic și despre Alive, cu sau fără ghilimele, fie că se r…

Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice

Azi, teatrul Metropolis,Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice.Sau, altfel spus, una dintre acele puține lecții-cadou care ți se oferă din când în când, ca să te întregească, să-ți pună la loc o bucățică de suflet care-ți lipsea. Am așteptat toată ziua să merg la teatru, la o piesă pe care-mi doream de ceva vreme să o văd, dar mi-am dat seama după primele două minute că nu o să fie o piesă de teatru, ci o lecție-cadou, cum ziceam. Am impresia, din când în când, că sunt lucruri pe care probabil nu am avea puterea să le trăim, așa că ele nu ni se întâmplă, dar, într-o formă sau alta, trebuie să le înțelegem, să fim conștienți de ele, să găsim o cale comună între viața noastră și traiectoria lor. Și piesa asta e fix în punctul acela, unde viața ta se întâlnește cu o altă viață, pe care o trăiesc alți oameni în lumea asta și pe care atunci, în momentul ăla, o simți și tu. Și ți se taie răsuflarea și e o emoție pe care o simți pentru o singură dată, acolo, în momentul ăla. Și se…

Ana-poveste şi Pervazul lui Dumnezeu

Pentru mine, decembrie vine în fiecare an cu mulţumesc-uri din suflet. Când trag linie spre final de an şi-n jumătatea cu lucruri care mi-au bucurat sufletul stau mereu oameni, întâlniri care adună atât de multă emoţie că tind să le fac o cămăruţă în suflet, să le dau numele oamenilor respectivi şi să-mi fac culcuş acolo din când în când, să nu uit ce norocoasă sunt că ni s-au intersectat cumva drumurile.                 Anul ăsta am cunoscut-o pe Ana Barton, care e numai poveste şi nu numai pentru că scrie cărţi, ci pentru că-n jurul ei e o lume întreagă, o lume construită atât de firesc, încât ai impresia, stând în jurul ei, că dacă faci puţină linişte, mai că auzi ce vor să zică omuleţii ăia pe care îi ţine în palme, să te aşezi lângă ei şi să le asculţi poveştile. Şi nu e prea greu pentru că Ana le dă glas tuturor şi face din istorioarele lor povestea ta, ca atunci când eram mici şi ne spuneau bunicii poveşti, iar noi auzeam doar începutul şi continuarea prindea co…