Treceți la conținutul principal

Mare, marea iubire a Marei :)

            Mara iubea marea, iubea marea mai mult decât orice loc pe care reuşise să-l întâlnească vreodată, cu toată puterea sufletului ei firav, care se lovise de-atât de multe ori, în încercarea de a se descoperi pe sine, aşa cum se izbesc de stânci valurile spumegânde ale mării, probabil şi ele într-o continuă luptă cu ele însele, într-o zadarnică luptă cu natura. Aşa se luptase si Mara, cu ea, cu ceilalti, cu toate sentimentele care-i inundaseră cândva sufletul. Dar de fiecare dată, marea a fost salvarea ei.
            Îşi amintea zâmbind de cât de multe ori venise aici, cum văzuse marea în toate ipostazele ei şi ce imagine îşi conturase despre aceasta, copil fiind, când credea că ea, marea, de un albastru candid, atinge undeva cerul, fără să-i înţeleagă infinitul, întrebându-se mereu de ce vin oamenii aici. Îşi amintea că văzuse cândva o bătrână cu lacrimi în ochi ce stătea la malul mării fără să schiţeze vreun gest, ca şi cum s-ar destăinui acesteia, într-o tăcere surdă. Tot atunci zărise o puştoaică ce se învârtea de colo-colo prin valuri şi râdea, un râs cristalin cum nu auzise până atunci, ca şi cum ar fi venit să-i spună mării despre fericirea ei. Nu înţelesese atunci. Cum să vorbească oamenii cu marea? Şi cum să-i înţeleagă ea doar prin sclipirea din ochi, prin zâmbete, prin cuvinte ce n-au fost rostite vreodată?
            Între timp, Mara a crescut şi a înţeles. În fiecare an, când mergea la mare, sub ocrotirea primului răsărit, alerga în valuri şi-şi punea o dorinţă. Aşa, an de an, marea a păstrat toate visele ei şi speranţele ei, pe care le-a împăturit cu grijă şi le-a dat în dar mării şi briza le-a purtat mai departe, iar ele au prins contur şi au devenit realitate. Mara avea un sentiment ciudat când venea vorba de mare, ceva ce nu mai simţise până atunci, avea credinţa că marea e o continuare a sufletului ei, că o cunoaşte cel mai bine, aşa cum oamenii nu au reuşit să o facă vreodată, că marea-i va înţelege tăcerea, când oamenii nu-i vor mai înţelege cuvintele, că va păstra acolo visele ei, oricât va fi nevoie, până se vor îndeplini şi că-i va aminti de ele, când ea va fi prea prinsă în zbuciumul monoton, efemer al vieţii ei. Simţea acum ca marea a ajutat-o să se redescopere, a învăţat-o să fie puternică, aşa cum era de-atâtea ori marea în timpul furtunii, să fie liniştită, aşa cum o văzuse de-atâtea ori pe aceasta în timpul nopţii, să-şi păstreze sufletul curat, aşa cum îşi păstra aceasta, dintotdeauna, albastrul pur.
            Se întreba uneori de ce a ales marea, ca fiind confidenta sufletului ei. Şi-şi răspundea tot ea, zâmbind, că marea a fost martorul celor mai frumoase momente din viaţa ei. Îşi imagina marea râzând de copilăriile ei, îşi amintea cum alerga spre ea cu atâta speranţă şi cum număra, an de an, zilele, până când va ajunge din nou acolo. Îşi amintea că bunicul îi spusese cândva, că atunci când va creşte, să se întoarcă la mare şi să rememoreze toate poveştile pe care le-a spus cândva acolo, iar atunci va fi fericită, văzând cât de multe vise i-au devenit realitate acolo, sub pavăza  liniştitei mări. I-a mai spus ca apoi să le arunce din nou în valuri, cu speranţa că le va găsi cineva, pe o altă mare, într-un alt colţ de lume şi se va bucura văzându-le cum prind contur, aşa cum a făcut şi ea. Se gândea că asociază marea fiecărui om care a trecut prin viaţa ei şi pe care l-a iubit cu toată puterea sufletului. A fost acolo cu bunicii şi părinţii, care i-au insuflat dragostea de mare, de frumos, acolo s-a îndrăgostit prima oară, iar martor i-a fost apusul roşiatic într-o zi în care marea era mai liniştită ca niciodată. A promis că îşi va duce acolo copilul şi îl va învăţa să iubească marea şi să creadă în ea.
            Se întreba câte poveşti a cunoscut marea şi că, dacă într-o zi ar putea să vorbească, ar vedea mii de oameni adunaţi în jurul ei, ascultându-şi  liniştiţi poveştile, iar lumea agitata în care trăiesc s-ar opri pentru o clipă şi toţi şi-ar aminti de sufletul lor, iar nimicurile vieţii ar fi uitate, doar pentru o clipă, undeva tare departe de locul acesta. Ştie că marea e salvarea ei şi că dacă nu ar avea nimic, dacă şi-ar pierde toate amintirile şi dacă tot ce i-ar rămâne ar fi sufletul, Mara s-ar întoarce tot la mare şi s-ar regăsi acolo, ar învăţa să fie din nou ea, cu o putere şi o tărie de caracter pe care marea i le-a dat de atâtea alte ori până acum. Mara mai are multe de învăţat şi sufletul ei e încă plin de incertitudini, însă un lucru ştie sigur: marea e marea ei iubire, marea iubire a Marei. :)





Comentarii

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Cumva Alive la Sfîrșitul nopții

Citesc de când mă știu și cititul e una dintre cele mai mari bucurii ale mele, încă de când eram mică și am descoperit că, pe de o parte, există o altă lume în care poți să te ascunzi oricând vrei tu și că, pe de altă parte, ca un iubitor avid de poveste, mi-am dat seama ce putere incredibilă au cuvintele și cum oamenii mari pe care îi admiram cel mai mult erau cei care aveau biblioteci pline de cărți și discursuri pline de poveste. Dar trebuie să recunosc că am citit mai mult literatură universală pentru că asta aveau ai mei în bibliotecă. Abia anul ăsta am descoperit eu literatura română contemporană, prin doi oameni cărora le-am citit întâi blogul și pe care i-am admirat din primele rânduri, Ana Barton și Petronela Rotar. Am primit (mulțumesc, Anca mea) și le-am citit ultimele cărți publicate în aceeași zi, despre cum a ajuns Pervazul Anei la sufletul meu am tot povestit, iar azi e despre Petro, despre Sfîrșitul nopții și un pic și despre Alive, cu sau fără ghilimele, fie că se r…

Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice

Azi, teatrul Metropolis,Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice.Sau, altfel spus, una dintre acele puține lecții-cadou care ți se oferă din când în când, ca să te întregească, să-ți pună la loc o bucățică de suflet care-ți lipsea. Am așteptat toată ziua să merg la teatru, la o piesă pe care-mi doream de ceva vreme să o văd, dar mi-am dat seama după primele două minute că nu o să fie o piesă de teatru, ci o lecție-cadou, cum ziceam. Am impresia, din când în când, că sunt lucruri pe care probabil nu am avea puterea să le trăim, așa că ele nu ni se întâmplă, dar, într-o formă sau alta, trebuie să le înțelegem, să fim conștienți de ele, să găsim o cale comună între viața noastră și traiectoria lor. Și piesa asta e fix în punctul acela, unde viața ta se întâlnește cu o altă viață, pe care o trăiesc alți oameni în lumea asta și pe care atunci, în momentul ăla, o simți și tu. Și ți se taie răsuflarea și e o emoție pe care o simți pentru o singură dată, acolo, în momentul ăla. Și se…

Ana-poveste şi Pervazul lui Dumnezeu

Pentru mine, decembrie vine în fiecare an cu mulţumesc-uri din suflet. Când trag linie spre final de an şi-n jumătatea cu lucruri care mi-au bucurat sufletul stau mereu oameni, întâlniri care adună atât de multă emoţie că tind să le fac o cămăruţă în suflet, să le dau numele oamenilor respectivi şi să-mi fac culcuş acolo din când în când, să nu uit ce norocoasă sunt că ni s-au intersectat cumva drumurile.                 Anul ăsta am cunoscut-o pe Ana Barton, care e numai poveste şi nu numai pentru că scrie cărţi, ci pentru că-n jurul ei e o lume întreagă, o lume construită atât de firesc, încât ai impresia, stând în jurul ei, că dacă faci puţină linişte, mai că auzi ce vor să zică omuleţii ăia pe care îi ţine în palme, să te aşezi lângă ei şi să le asculţi poveştile. Şi nu e prea greu pentru că Ana le dă glas tuturor şi face din istorioarele lor povestea ta, ca atunci când eram mici şi ne spuneau bunicii poveşti, iar noi auzeam doar începutul şi continuarea prindea co…