Treceți la conținutul principal

Lecţie de viaţă

               


                Ori de câte ori sunt întrebată de unde sunt, răspund că din Târgovişte, căci m-am născut şi am crescut la oraş. Însă, fericirea mea, minunea numită copilărie s-a petrecut la ţară, căci mereu am iubit natura, copacii, simplitatea oamenilor de la ţară mai mult decât tot ce presupune oraşul. Încă de când aveam doi ani, bunicul m-a plimbat printr-o mică pădure din preajma casei, unde am fost ani la rândul. Doar eu m-am schimbat şi am crescut, căci, în viziunea mea, locurile şi-au păstrat simplitatea. Nu mai fusesem de mult acolo, aşa că azi mi-am luat de mână bunicul şi am plecat să ne plimbăm în locurile copilăriei mele.
                Am zărit, de la distanţă, câţiva prichindei cu, câte-un braţ de lemne în spate. Izabella, Ali, Ezechim, Alexandru şi fraţii lor. Doisprezece în total, doisprezece frăţiori. Cel mai mic, trei ani, cea mai mare, aproape 14. S-a apropiat de mine, la un moment dat, o mogâldeaţă de fetiţă, care abia se zărea în spatele lemnelor pe care le ţinea în mână. Eu, piele de găină. Bunicul, ceva mai puternic, a-nceput să le vorbească. Ne-au spus de unde sunt, că au venit s-adune lemne, “să facă mama focul în bucătărie.“ Eu îi priveam, îi ascultam şi nu-mi venea să cred că undeva, la marginea satului, trăieşte o familie atât de săracă, cu oameni atât de simpli, unde copii de patru ani sunt învăţaţi să muncească, unde micuţii au mânuţele aspre de-atâta cărat de lemne. Dacă erau trişti? Nu, nici pe departe. Am văzut în ochii micilor frăţiori o fericire pe care n-am mai văzut-o de mult, mult timp, căci oamenii nu mai ştiu să fie fericiţi. Dar ei da. Copiii ăştia n-au jucării, dar se dau de-a dura pe iarbă şi beţele devin căluţi sau cine ştie ce animăluţe îşi mai imaginează ei. Se iau unii pe alţii în braţe şi aleargă de colo-colo , râzând cu gura până la urechi. Ei au micul lor univers şi n-au descoperit încă, ce e cu lumea asta agitată în care trăim noi, căci la ei, lucrurile sunt mult mai simple. Nu sunt trişti pentru că ei nu-şi imaginează o altă lume în afara căsuţei lor mici şi a locurilor pe unde aleargă şi se joacă. Se iau de mână unii pe alţii şi, pur şi simplu, trăiesc. Unul dintre ei, de vreo 6-7 anişori, era îmbrăcat într-un tricou fără mâneci pentru ca surioara lui, fetiţa de patru ani, să aşeze lemnele într-o bluziţă, ca nu cumva să se zgârie. Tot el îi aşază frumos lemnele şi i le pune în braţe, iar cei mai mari, la rândul lor, îl ajută şi pe el. Ei nu ştiu ce înseamnă egoismul şi, în naivitatea lor, nu ştiu ce-nseamnă nici tristeţea. Am luat-o în braţe pe micuţa Izabela şi am alergat cu ea printre copaci, aşa cum făceau ei, iar ea râdea din tot sufletul şi-n ochii ei eu am văzut toată frumuseţea şi simplitatea lumii. Jumătatea de oră am stat printre ei şi m-am jucat cu ei, cu nişte copii care nu, nu erau nici cei mai curaţi, nici nu aveau haine de firmă precum copilaşii de prin grădiniţele şi parcurile din oraş şi erau de etnie rromă. Mulţi dintre cei pe care îi cunosc ar ridica acum din umeri şi nu s-ar imagina în mijlocul lor. Ei bine, copiii aştia au un suflet mai frumos decât 90% dintre oamenii pe care i-am întâlnit eu, căci frumuseţea lor vine dintr-o simplitate debordantă, din nişte ochi care n-au descoperit încă lumea, ci doar un mic univers în care, surprinzător, ei sunt fericiţi.

                Azi, ei au fost lecţia mea de viaţă. Nu le-aş fi dat drumul la mânuţele lor mici şi muncite şi n-aş fi plecat de acolo, dintre ei, o perioadă lungă de timp, căci sunt nişe omuleţi-minune, parcă veniţi din altă lume de existenţa cărora mulţi dintre noi nici nu ştim. Şi ca o legătură cu postarea trecută, micuţii aştia, care n-au aproape nimic, nici nu se gândesc să-şi plângă vreodată de milă. Acum, citind asta, cât de mari mai sunt probleme tale? Şi de când nu ai mai mulţumit pentru tot ce ai? Ar trebui s-o faci. 

Comentarii

Postări populare de pe acest blog

Cumva Alive la Sfîrșitul nopții

Citesc de când mă știu și cititul e una dintre cele mai mari bucurii ale mele, încă de când eram mică și am descoperit că, pe de o parte, există o altă lume în care poți să te ascunzi oricând vrei tu și că, pe de altă parte, ca un iubitor avid de poveste, mi-am dat seama ce putere incredibilă au cuvintele și cum oamenii mari pe care îi admiram cel mai mult erau cei care aveau biblioteci pline de cărți și discursuri pline de poveste. Dar trebuie să recunosc că am citit mai mult literatură universală pentru că asta aveau ai mei în bibliotecă. Abia anul ăsta am descoperit eu literatura română contemporană, prin doi oameni cărora le-am citit întâi blogul și pe care i-am admirat din primele rânduri, Ana Barton și Petronela Rotar. Am primit (mulțumesc, Anca mea) și le-am citit ultimele cărți publicate în aceeași zi, despre cum a ajuns Pervazul Anei la sufletul meu am tot povestit, iar azi e despre Petro, despre Sfîrșitul nopții și un pic și despre Alive, cu sau fără ghilimele, fie că se r…

Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice

Azi, teatrul Metropolis,Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice.Sau, altfel spus, una dintre acele puține lecții-cadou care ți se oferă din când în când, ca să te întregească, să-ți pună la loc o bucățică de suflet care-ți lipsea. Am așteptat toată ziua să merg la teatru, la o piesă pe care-mi doream de ceva vreme să o văd, dar mi-am dat seama după primele două minute că nu o să fie o piesă de teatru, ci o lecție-cadou, cum ziceam. Am impresia, din când în când, că sunt lucruri pe care probabil nu am avea puterea să le trăim, așa că ele nu ni se întâmplă, dar, într-o formă sau alta, trebuie să le înțelegem, să fim conștienți de ele, să găsim o cale comună între viața noastră și traiectoria lor. Și piesa asta e fix în punctul acela, unde viața ta se întâlnește cu o altă viață, pe care o trăiesc alți oameni în lumea asta și pe care atunci, în momentul ăla, o simți și tu. Și ți se taie răsuflarea și e o emoție pe care o simți pentru o singură dată, acolo, în momentul ăla. Și se…

Ana-poveste şi Pervazul lui Dumnezeu

Pentru mine, decembrie vine în fiecare an cu mulţumesc-uri din suflet. Când trag linie spre final de an şi-n jumătatea cu lucruri care mi-au bucurat sufletul stau mereu oameni, întâlniri care adună atât de multă emoţie că tind să le fac o cămăruţă în suflet, să le dau numele oamenilor respectivi şi să-mi fac culcuş acolo din când în când, să nu uit ce norocoasă sunt că ni s-au intersectat cumva drumurile.                 Anul ăsta am cunoscut-o pe Ana Barton, care e numai poveste şi nu numai pentru că scrie cărţi, ci pentru că-n jurul ei e o lume întreagă, o lume construită atât de firesc, încât ai impresia, stând în jurul ei, că dacă faci puţină linişte, mai că auzi ce vor să zică omuleţii ăia pe care îi ţine în palme, să te aşezi lângă ei şi să le asculţi poveştile. Şi nu e prea greu pentru că Ana le dă glas tuturor şi face din istorioarele lor povestea ta, ca atunci când eram mici şi ne spuneau bunicii poveşti, iar noi auzeam doar începutul şi continuarea prindea co…