Treceți la conținutul principal

În căutarea sufletului meu

               Am privit-o. Am privit-o ore întregi în timp ce ea dormea liniştită. Am privit-o în ochi de-atât de multe ori, în ochii ei plini de lacrimi de fericire, de emoţie, de mândrie, de neputinţă, de dor.  Am ascultat-o de-atât de multe ori vorbindu-le oamenilor despre bun şi frumos, despre principii şi valori, despre visuri ce devin realitate, despre fericire şi speranţă. Am ascultat-o de zeci de ori cum îi încuraja pe alţii, zâmbind, când sufletul ei era distrus. Îi auzeam tremurul din glas, îi vedeam ochii umezi ce-i trădau emoţia de fiecare dată când ea îmi vorbea despre trecut.  Îi auzeam pe cei din jur vorbind despre ea ca despre una dintre cele mai puternice femei pe care le-au întâlnit vreodată. “E o enigmă”, a spus cineva la un moment dat. “O enigmă?”, l-am întrebat, sfioasă, pe acel cineva, neînţelegând prea bine, la cei opt ani ai mei, ce a vrut să spună.  “Da, o enigmă. Ştii cum arată un cărbune? Când deschizi iarna uşa de la sobă şi vezi acolo doar jar, foc? Aşa e şi ea, iubeşte cu pasiune, sincer. Dar ea e un cărbune ascuns într-un bulgăre de zăpadă. E sufletistă, dar rece, indiferentă, prea puternică, prea complicată ca să fie iubită aşa cum merită pentru că oamenii nu o înţeleg. “ Am ridicat timid din umeri şi am plecat. Cum adică un cărbune într-un bulgăre de zăpadă? Şi cum să nu fie iubită, când eu o iubeam cu toată puterea sufletului meu, ca pe zâna mea bună, a mea şi a celorlalţi, a celor pe care îi ajuta mereu necondiţionat, cărora le asculta poveştile, pe care-i prindea de mână şi le atingea sufletul. Dar aveam să-nţeleg mai târziu.
                Într-adevăr, părea puternică. N-am văzut-o niciodată plângând de faţă cu ceilalţi, niciodată nervoasă, niciodată n-am văzut vreun gest care să-i trădeze vreo emoţie. Dar noaptea, în timp ce credea că dormeam, o simţeam cum venea lângă mine, copilul de atunci, mă lua în braţe şi începea să plângă. Plângea liniştit, era atât de frumoasă şi când plângea. Apoi îşi ştergea lacrimile şi cu aceeaşi putere incredibilă începea să zâmbească. Într-o noapte, am deschis ochii şi am privit-o. Nu şi-a şters lacrimile, nu a încercat să pară puternică în faţa mea. “Irina, tu eşti tristă?”, am întrebat-o atunci. „Nu, micuţo, nu sunt. Dar, oamenii plâng când sunt trişti, m-am gândit atunci, neînţelegând. Ca şi cum mi-ar fi citit gândurile, mi-a răspuns „Ştii, micuţo, în viaţă o să primeşti mulţi oameni în sufletul tău, o să le deschizi uşa şi tu o să te ghemuieşti într-un colţ de unde o să-i priveşti pe toţi intrând, fără să bată la uşă, jucându-se apoi în sufletul tău, cu destinul tău, cu amintirile tale. Şi tu asişti timidă de acolo din colţ. Şi la un moment dat sufletul tău devine atât de plin, încât tu nu mai ai loc. Şi pleci. Şi plângi. De regret, că ţi-ai lăsat casa-suflet în mâinile altor proprietari, de tristeţe că n-ai fost suficient de puternică încât să încui uşa casei tale, de fericire, c-ai trăit momente atât de frumoase acolo, uneori.” “Tu ai un suflet mare. Nu mai ai loc acolo? Şi acum plângi de regret, de dor, de tristeţe sau de fericire?” “De dor.” “De cine îţi e dor?” “De o puştoaică. De o copilă fericită, care aduna în ochii ei toate misterele şi bucuriile lumii. De o adolescentă timidă care ţinea ascunsă cheia sufletului ei, aşa cum o învăţase bunicul ei. Ea se juca mereu cu timpul, nu-l alerga, nu-i conştinentiza efemeritatea. Sufletul ei vibra la auzul fiecărui cuvânt frumos, ea tremura de emoţie când auzea glasul unui om drag, ea plângea mereu, de fericire, ea-i îmbrăţişa pe toţi oamenii din jurul ei şi nu vedea decât bunătate şi frumos. “ “Cine e ea?” “O cheamă Irina." "Irina, ca pe tine? O cunosc şi eu?”  „Nu, micuţo, din păcate n-o cunoşti. A plecat acum prea mult timp, când globul ei de cristal s-a spart. Şi eu o caut, poate-o vom găsi împreună într-o zi. Haide, dormi. E târziu şi tu eşti micuţă.
                M-a pupat pe frunte şi am adormit. Săptămâni de-a rândul, în fiecare seara, o simţeam cum se aşeza lângă mine şi plângea. N-o mai întrebam de ce. Înţelesesem. Înţelesesem şi atunci, mică fiind, că e greu să fii puternică mereu. Ştia că eu o iubesc, că pentru mine ar fi rămas Irina, zâna cea bună, indiferent de ce s-ar fi întâmplat. Era frumoasă şi când plângea. Era frumoasă mereu, pentru că sufletul ei era frumos. Într-o noapte, s-a aşezat lângă mine, m-a pupat pe frunte şi mi-a spus, în timp ce ea credea că dorm, „iartă-mă, micuţo”. A doua zi, n-am mai văzut-o. Nici a treia, a patru, o lună, ani întregi.         
                Când am împlinit paisprezece ani, am primit o scrisoare. Era de la ea. Îmi spunea “ai împlinit paisprezece ani, micuţa mea. A venit vremea să îţi spun ceva. Să ai grijă de sufletul tău. Să nu laşi pe oricine acolo, să fii puternică, să fii bună, să-ţi păstrezi sufletul curat. Să-i priveşti pe oameni în ochi şi să cauţi acolo bunătate. Dacă o vei găsi, fă-le loc în casa sufletului tău. Să nu-ţi murdăreşti niciodată sufletul cu regrete, reproşuri, vorbe urâte, invidie şi egoism. Să creşti frumos şi să nu alergi niciodată după trecut, când vei avea nevoie de el, îl vei găsi ascuns undeva, în sufletul tău. Să nu alergi nici după viitor, nu-i nevoie să-l cunoşti. Să te bucuri de lucrurile frumoase, să cauţi frumosul în orice. Îmi pare rău c-am plecat. Poate n-o să mă ierţi. Am plecat s-o caut pe puştoaica de care ţi-am povestit. Dacă o voi găsi, o să mă întorc. Dacă nu, să ştii că-mi pare rău că te-am lăsat singură. Dar te-am păstrat în sufletul meu. Ai grijă de tine.” Citeam şi lacrimile îmi curgeau şiroaie pe obraji. N-aveam de ce s-o iert. Am înţeles că puştoaica Irina era chiar ea, o verisune a ei pe care o pierduse în lumea asta agitată, prea egosită, prea rea pentru ea. Şi că, de fapt, îi era dor de ea. I-am citit de multe ori scrisoarea. De fapt, am citit-o de fiecare dată când aveam impresia că mă pierd şi eu în lumea asta nebună, de fiecare dată când mi-era teamă că o să mă transform în ceva ce nu vreau să fiu, că o să vină o vreme când şi mie o să-mi fie dor de mine.
                Au trecut încă patru ani. Ani în care eu m-am schimbat, în care m-am maturizat, în care mi-a fost teamă, în care-am plâns şi eu de emoţie, de dor, de neputinţă, ani în care am căutat, constant, bunătatea în ochii oamenilor, cum m-a învăţat ea, în care am găsit frumosul în sunetul mării, în seninul cerului, în zâmbetul micuţilor. Am căutat-o şi pe Irina. Am căutat-o în fiecare om bun din viaţa mea, în fiecare femeie puternică, în fiecare suflet sensibil. M-am rugat în fiecare seara să găsească ce căuta, ce merita, căci ea merita ce-i mai bun.
              Iar eu, eu terminam liceul. Era ultima mea zi, ultima oră de dirigenţie, sfârşit de perioadă ce m-a format, ce mi-a adus prieteni buni şi dragi, perioada-n care am reuşit eu să descopăr lumea şi să mă descopăr pe mine. Învăţasem de la Irina să nu plâng în preajma oamenilor, să nu fiu vulnerabilă. Şi-mi promisesem mie că aşa o să fie. Dar, finalurile de drum .. poate sunt prea mult pentru mine. Aşa că, inevitabil, ochii mei s-au umplut de lacrimi. Şi cu lacrimi în ochi mergeam spre acasă, gândindu-mă la perioada în care Irina îmi spunea că lacrimile sunt de dor, de fericire, de teamă sau de emoţie. Acum, nici eu nu ştiam de ce plâng, căci în sufletul meu se dădea o luptă cu mine. Sfârşit sau început de drum?  Am închis ochii, amintindu-mi că aşa se liniştea Irina. Nu funcţiona. Dar am simţit cum cineva mă prinde de mână. Am deschis ochii şi-am văzut lângă mine o persoană pe care părea că n-am întâlnit-o niciodată, dar când am privit-o în ochi, în ochii aceia pe care îi văzusem de atâtea ori în atât de multe ipostaze, încât i-aş fi recunoscut oricând, am înţeles că Irina a găsit ce căuta. M-a luat în braţe şi-am stat aşa minute în şir, de parcă anii n-ar fi trecut niciodată, iar eu eram tot micuţa de altădată şi Irina femeia sensibilă, puternică, focul ascuns în bulgărele acela de zăpadă. “Eşti fericită, Irina.” “Da, sunt. Îmi pare rău că am plecat, dar .. “ “Fără explicaţii, Irina, încă te cunosc din priviri. Şă ştii că n-am uitat nimic din ce m-ai învăţat. Mă gândeam că te vei întoarce într-o zi şi speram să nu te dezamăgesc. Mă bucur că eşti fericită.” Mi-a răspuns că n-aveam cum să o dezamăgesc, că ea crede în mine.  Irina n-a mai plecat, a rămas lângă mine.
           La câteva zile după întoarcerea ei, ne-am întâlnit cu atât de mulţi oameni cărora ea le ştersese lacrimile cândva, oameni pe care-i ajutase şi care nu o recunoşteau. Sau pur şi simplu nu puteau admite că ei ar fi avut nevoie de ajutor vreodată şi de “mulţumesc” nici nu se putea vorbi.“Nu eşti dezamăgită? “, am întrebat-o într-o zi. “Nu, nu sunt. Eu am învăţat acum mult timp că oamenii uită de unde au plecat, că sunt prea orgolioşi sau prea egoişti  ca să îşi amintească. În plus, nu îi ajut pentru ei. Îi ajut pentru sufletul meu, căci aşa am fost învăţată. Şi pentru varianta mai veche a lor pe care au pierdut-o. Ştii, toţi oamenii se nasc buni, societatea îi schimbă. Cea mai grea luptă pe care o poate duce cineva este să îşi păstreze sufletul nealterat, valorile morale, într-o lume care se străduieşte din răsputeri să îi schimbe. Ei au pierdut lupta asta. Îmi pare rău pentru ei. Oricum, micuţo, eu, în anii în care am lipsit, am făcut curat în sufletul meu. I-am lăsat să plece pe cei pe care nu îi mai doream acolo. Abia m-am regăsit. Nu-mi permit să fiu dezamăgită de oameni, nu mă voi mai pierde pe mine, din nou. Nici tu nu o vei face, să ai grijă de sufletul tău.“ J

Comentarii

  1. Foarte frumos!abia astept sa.ti cumpar cartea cu povesti!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulţumesc din suflet! Carte? Abia mi-am făcut "curaj" să scriu pe blog. Hihihi.

      Ștergere
  2. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Cumva Alive la Sfîrșitul nopții

Citesc de când mă știu și cititul e una dintre cele mai mari bucurii ale mele, încă de când eram mică și am descoperit că, pe de o parte, există o altă lume în care poți să te ascunzi oricând vrei tu și că, pe de altă parte, ca un iubitor avid de poveste, mi-am dat seama ce putere incredibilă au cuvintele și cum oamenii mari pe care îi admiram cel mai mult erau cei care aveau biblioteci pline de cărți și discursuri pline de poveste. Dar trebuie să recunosc că am citit mai mult literatură universală pentru că asta aveau ai mei în bibliotecă. Abia anul ăsta am descoperit eu literatura română contemporană, prin doi oameni cărora le-am citit întâi blogul și pe care i-am admirat din primele rânduri, Ana Barton și Petronela Rotar. Am primit (mulțumesc, Anca mea) și le-am citit ultimele cărți publicate în aceeași zi, despre cum a ajuns Pervazul Anei la sufletul meu am tot povestit, iar azi e despre Petro, despre Sfîrșitul nopții și un pic și despre Alive, cu sau fără ghilimele, fie că se r…

Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice

Azi, teatrul Metropolis,Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice.Sau, altfel spus, una dintre acele puține lecții-cadou care ți se oferă din când în când, ca să te întregească, să-ți pună la loc o bucățică de suflet care-ți lipsea. Am așteptat toată ziua să merg la teatru, la o piesă pe care-mi doream de ceva vreme să o văd, dar mi-am dat seama după primele două minute că nu o să fie o piesă de teatru, ci o lecție-cadou, cum ziceam. Am impresia, din când în când, că sunt lucruri pe care probabil nu am avea puterea să le trăim, așa că ele nu ni se întâmplă, dar, într-o formă sau alta, trebuie să le înțelegem, să fim conștienți de ele, să găsim o cale comună între viața noastră și traiectoria lor. Și piesa asta e fix în punctul acela, unde viața ta se întâlnește cu o altă viață, pe care o trăiesc alți oameni în lumea asta și pe care atunci, în momentul ăla, o simți și tu. Și ți se taie răsuflarea și e o emoție pe care o simți pentru o singură dată, acolo, în momentul ăla. Și se…

Ana-poveste şi Pervazul lui Dumnezeu

Pentru mine, decembrie vine în fiecare an cu mulţumesc-uri din suflet. Când trag linie spre final de an şi-n jumătatea cu lucruri care mi-au bucurat sufletul stau mereu oameni, întâlniri care adună atât de multă emoţie că tind să le fac o cămăruţă în suflet, să le dau numele oamenilor respectivi şi să-mi fac culcuş acolo din când în când, să nu uit ce norocoasă sunt că ni s-au intersectat cumva drumurile.                 Anul ăsta am cunoscut-o pe Ana Barton, care e numai poveste şi nu numai pentru că scrie cărţi, ci pentru că-n jurul ei e o lume întreagă, o lume construită atât de firesc, încât ai impresia, stând în jurul ei, că dacă faci puţină linişte, mai că auzi ce vor să zică omuleţii ăia pe care îi ţine în palme, să te aşezi lângă ei şi să le asculţi poveştile. Şi nu e prea greu pentru că Ana le dă glas tuturor şi face din istorioarele lor povestea ta, ca atunci când eram mici şi ne spuneau bunicii poveşti, iar noi auzeam doar începutul şi continuarea prindea co…