Treceți la conținutul principal

Despre oameni.

               Am spus-o şi o să repet lucrul ăsta de fiecare dată când voi avea ocazia: îmi place să fiu înconjurată de oameni. Rare sunt momentele în care da, am şi eu nevoie de un strop de singurătate, de cele mai multe ori în leagănul din curtea bunicilor, unde, ani de-a rândul am lăsat toate gândurile mele să zboare, să prindă glas, să-mi eliberez sufletul de fiecare şoaptă nerostită. Dar în afară de puţinele momente de acest gen, mereu am avut în jurul meu o mulţime de oameni. Nu, nu prieteni, căci prea puţini sunt cei pe care i-am lăsat în ultima vreme în sufletul meu, cei despre care aş putea afirma oricând că mă cunosc, cei în jurul cărora gândurile prind glas fără să fie vreodată rostite, căci ei înţeleg, din priviri, din gesturi, din zâmbete.
                Dar mai sunt şi alţi oameni,  cei care mi-au spus, ani la rând, poveşti de viaţă, cei care m-au lăsat în sufletul lor, cei pentru care am avut lacrimi în ochi si pentru care am zâmbit de multe ori, ca şi cum povestea lor ar fi fost şi a mea. Am întâlnit oameni de tot felul: buni sau răi, prea egoişti sau prea altruişti, toleranţi , oameni duşmănoşi sau oameni care iartă incredibil de repede, fiecare cu povestea lui, poveste ce-a devenit lecţie de viaţă pentru  mine, căci am învăţat ceva de la fiecare. Mulţi au plecat, de mulţi nu mai ştiu nimic, despre alţii mai aflu întâmplător câte ceva şi mă bucur pentru lucrurile bune ce li se întâmplă. Alţii se întorc la un moment dat  şi continuă povestea din punctul în care au lăsat-o cu ani în urmă.
                Ideea e că, am învăţat, în timp, să-i selectez pe oamenii din jurul meu. Nu-i mai las în preajma mea pe cei despre care cred că aduc cu ei reproşuri, regrete, păreri de rău şi sunt câteva categorii de oamenii pe care am învăţat să-i îndepărtez diplomat, căci mă oboseseşte tot ceea ce aduc cu ei, căci sunt oameni care nu vor să se bucure de nimic şi se complac în situaţii şi-n păreri de rău, oameni care sunt convinşi că e mai uşor să-ţi plângi de milă decât să faci ceva.
                Aşa că nu, nu îmi plac oamenii care se “vaită“, cum ar spune bunica. A nu se înţelege de aici că nu conştientizez faptul că oamenii au probleme, că deseori întâmpină dificultăţi. Dar ei se împart în două categorii: cei care luptă, cei care încearcă mereu să mai facă un pas către ceea ce îşi doresc, cei care adorm cu ochii plin de lacrimi, dar se trezesc dimineaţa cu puterea să mai încerce o dată şi înc-o dată şi înc-o dată, oameni pe care îi admir din tot sufletul meu, oameni care îşi găsesc sprijinul în cei dragi, le povestesc  doar lor ceea ce li se întâmplă, fără a simţi nevoia să ştie toată lumea povestea lor. I-aş asculta ore întregi vorbind pe oamenii ăştia, căci ştiu că ascund în sufletul lor gânduri, amintiri pe care le aduc permanent cu ei, din nevoia de a nu se îndepărta de trecut, chiar şi atunci când trecutul doare, oameni care îşi asumă tot ceea ce fac. Pe de altă parte, sunt cei care spun mereu ce li se întâmplă şi, mai mult decât atât, desori îşi spun grijile celor care au mult mai puţin decât ei, din toate punctele de vedere, celor care ar avea n motive să-şi plângă de milă, dar nu o fac.
                Nu-mi plac oamenii care nu sunt niciodată mulţumiţi de ceea ce au, oamenii care aduc reproşuri celor care nu le pot oferi vreun lucru sau altul, deşi nu-i o necesitate, ci o dorinţă puerilă. Oamenii care cer prea mult de la oameni care au prea puţin. Nu-mi plac oamenii întârziaţi, căci pentru mine, punctualitatea e una dintre cele mai importante valori. Nu-mi plac oamenii care aşteaptă mereu ceva în schimb. Nu-mi plac oamenii care exprimă ceea ce simt pe un ton ridicat. Nu-mi plac oamenii care insistă că au dreptate în momentul în care sunt conştienţi că nu e aşa. Nu-mi plac oamenii pentru care dreptatea e o noţiune total necunoscută. Nu-mi plac oamenii care nu pot vedea, sub nicio formă, dincolo de aparenţe. Nu-mi plac oamenii care uită de unde pleacă. Şi lista ar putea continua.  
              Pe de altă parte, sunt şi oameni care au adus un strop de lumină în viaţa mea. Oameni buni, oameni frumoşi, oameni cu un suflet incredibil, pe care, dac-aş închide ochii, i-aş vedea înconjuraţi de o aură specială, căci e ceea ce merită. Oameni de-o răbdare incredibilă, care au mereu ceva de oferit, pe plan spiritual, oameni care sunt frumoşi şi când plâng şi când râd, căci toate gândurile şi emoţiile lor îşi au rădăcinile într-un suflet de-o nobleţe incredibilă. Pentru oamenii aceştia, eu mă declar norocoasă.
          Tu ce oameni primeşti în jurul tău? Pentru prezenţa cărui om din viaţa ta te simţi binecuvântat?  :)      

Comentarii

  1. Eşti un om deosebit, aşa cum rar întâlneşti! Ai grija de sufletul tău minunat! Să nu te schimbi indiferent de ce ţi se va întampla în viaţă şi să nu laşi societatea să îţi schimbe zâmbetul! Te pup, om frumos!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Mulţumesc din suflet pentru cuvintele frumoase şi pentru gânduri! Aşa o să fac! Îmbrăţişare, trimisă cu mare drag! >:D< Şi da, voi mai scrie de fiecare dată când voi avea timp, căci îmi place. :)

      Ștergere
  2. Şi apropo, scrie în continuare! Eşti foarte talentată, se vede că ai scris din suflet. Aştept cu drag urmatoarele tale postări! >:d<

    RăspundețiȘtergere

Trimiteți un comentariu

Postări populare de pe acest blog

Cumva Alive la Sfîrșitul nopții

Citesc de când mă știu și cititul e una dintre cele mai mari bucurii ale mele, încă de când eram mică și am descoperit că, pe de o parte, există o altă lume în care poți să te ascunzi oricând vrei tu și că, pe de altă parte, ca un iubitor avid de poveste, mi-am dat seama ce putere incredibilă au cuvintele și cum oamenii mari pe care îi admiram cel mai mult erau cei care aveau biblioteci pline de cărți și discursuri pline de poveste. Dar trebuie să recunosc că am citit mai mult literatură universală pentru că asta aveau ai mei în bibliotecă. Abia anul ăsta am descoperit eu literatura română contemporană, prin doi oameni cărora le-am citit întâi blogul și pe care i-am admirat din primele rânduri, Ana Barton și Petronela Rotar. Am primit (mulțumesc, Anca mea) și le-am citit ultimele cărți publicate în aceeași zi, despre cum a ajuns Pervazul Anei la sufletul meu am tot povestit, iar azi e despre Petro, despre Sfîrșitul nopții și un pic și despre Alive, cu sau fără ghilimele, fie că se r…

Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice

Azi, teatrul Metropolis,Efectul razelor gamma asupra crăițelor lunatice.Sau, altfel spus, una dintre acele puține lecții-cadou care ți se oferă din când în când, ca să te întregească, să-ți pună la loc o bucățică de suflet care-ți lipsea. Am așteptat toată ziua să merg la teatru, la o piesă pe care-mi doream de ceva vreme să o văd, dar mi-am dat seama după primele două minute că nu o să fie o piesă de teatru, ci o lecție-cadou, cum ziceam. Am impresia, din când în când, că sunt lucruri pe care probabil nu am avea puterea să le trăim, așa că ele nu ni se întâmplă, dar, într-o formă sau alta, trebuie să le înțelegem, să fim conștienți de ele, să găsim o cale comună între viața noastră și traiectoria lor. Și piesa asta e fix în punctul acela, unde viața ta se întâlnește cu o altă viață, pe care o trăiesc alți oameni în lumea asta și pe care atunci, în momentul ăla, o simți și tu. Și ți se taie răsuflarea și e o emoție pe care o simți pentru o singură dată, acolo, în momentul ăla. Și se…

Ana-poveste şi Pervazul lui Dumnezeu

Pentru mine, decembrie vine în fiecare an cu mulţumesc-uri din suflet. Când trag linie spre final de an şi-n jumătatea cu lucruri care mi-au bucurat sufletul stau mereu oameni, întâlniri care adună atât de multă emoţie că tind să le fac o cămăruţă în suflet, să le dau numele oamenilor respectivi şi să-mi fac culcuş acolo din când în când, să nu uit ce norocoasă sunt că ni s-au intersectat cumva drumurile.                 Anul ăsta am cunoscut-o pe Ana Barton, care e numai poveste şi nu numai pentru că scrie cărţi, ci pentru că-n jurul ei e o lume întreagă, o lume construită atât de firesc, încât ai impresia, stând în jurul ei, că dacă faci puţină linişte, mai că auzi ce vor să zică omuleţii ăia pe care îi ţine în palme, să te aşezi lângă ei şi să le asculţi poveştile. Şi nu e prea greu pentru că Ana le dă glas tuturor şi face din istorioarele lor povestea ta, ca atunci când eram mici şi ne spuneau bunicii poveşti, iar noi auzeam doar începutul şi continuarea prindea co…