Treceți la conținutul principal

Postări

Se afișează postări din 2014

Despre 2014, cu recunoştinţă.

Spunea cineva la un moment dat că sunt momente în viaţă care îţi taie respiraţia, momente despre care simţi că sunt frânturi de timp pe care o să le porţi mereu într-un colţ de suflet. Ştiu c-am avut prea puţine astfel  de momente şi că mai am multe de trăit, de simţit, de povestit. Dar fără îndoială, 2014 a fost un an al momentelor de care povesteam, de care o să-mi aduc aminte mereu. Un an al schimbărilor, cu lacrimi de fericire, cu teamă şi dezamăgiri, cu multe întrebări care-au rămas fără răspuns, cu prietenii frumoase şi oameni noi, muuulţi oameni noi.                 A fost un an în care am lăsat în urma cea mai frumoasă perioadă din viaţa mea, cu 12 ani de amintiri incredibile, cu mulţi prieteni de suflet şi oameni buni şi dragi la care îmi zboară gândul din când în când, dar un an în care am conştientizat că prieteniile se pierd, că oamenii vin şi pleacă, şi pleacă de oriunde vor ei, dar nu din sufletul tău.                 A fost anul în care, mai mult ca oricân…

Scrisoare către copilul din sufletul meu

Hei, micuţo. Încep prin a-ţi spune că mă declar într-o continuă luptă cu timpul. Mă bucur că n-ai fost nevoită să lupţi şi tu cu el, căci aici nu există prinţi pe cai albi şi nici feciori de crai curajoşi care să vină să te salveze. Aici sunteţi doar tu, timpul şi o clepsidră. Cei mai mulţi dintre noi pierdem, căci şi timpul ăsta e viclean, te face să crezi că e infinit, că e în puterea ta să jonglezi cu orele, minutele şi secundele şi parcă-ţi întipăreşte în minte şi-n suflet prinicipiul “e şi mâine o zi”. Şi tu eşti naiv şi-l crezi şi azi devine mâine şi mâine devine poimâine şi te trezeşti într-o zi cu regretul că prea te-ai lăsat păcălit de timp. În fine, ţi-am spus toate astea, căci încercam să mă scuz cumva. De fapt, voiam să-ţi spun că îmi pare rău. Ştiu că în toată joaca asta cu timpul, te-am uitat acolo, într-un colţ de suflet, înghesuit între amintiri şi momente frumoase, între frânturi de timp de care mă mai agăţ din când în când, din dorinţa de a fi mai aproape de tine. D…

Exerciţiu de imaginaţie

Hai să ne jucăm un pic. Sau, altfel spus, scurt exerciţiu de imaginaţie pentru noi, toţi cei care avem impresia că ni se cuvine tot ceea ce avem. Hai să ne jucăm un pic cu timpul. Imaginează-ţi că, într-un singur moment, retrăieşti toate clipele importante din viaţa ta, absolut toate. Ţi-au trecut câteva prin minte, nu? Şi gândeşte-te şi că îi ai acolo pe toţi cei care au însemnat vreodată ceva în viaţa ta, de-a lungul anilor. Absolut toţi, nu doar cei din prezent. Trebuie să fie câţiva, nu-i aşa? Imaginează-ţi că, pentru o clipă, ai luat-o înaintea timpului şi poţi vedea, de undeva de sus, cum, pas cu pas, cu dăruire, ambiţie şi răbdare, ai tot reuşit să îţi atingi anumite idealuri pe care sufletul tău le-a clădit de-a lungul anilor. Trebuie să fie câteva momente de care eşti mândru, care te fac să te simţi împlinit.            Ok, gata. Acum închide un pic ochii şi şterge tot ce ţi-ai imaginat până acum. Ştii, ca atunci când desenezi ceva pe nisip şi vine marea şi şterge t…

Copii-adulţi şi adulţi-copii :)

Cam cât de des aţi auzit expresiile „maturizează-te” sau „eşti prea mic să înţelegi lucrurile astea”?  De multe ori, nu-i aşa? Şi ştiţi ce e paradoxal?  Când cuvintele acestea sunt spuse unui copil-adult de către un adult-copil. Când oamenii cred că maturitatea e determinată de vârstă, la fel ca statutul de adult. Eu am întâlnit atât de mulţi copii-adulţi, încât mi se umplu ochii de lacrimi când mă gândesc la ei. La ochii lor, de fapt, căci aşa îi recunoşti. Priviri triste şi pierdute, griji prea mari pentru omuleţi prea mici. Şi cine sunt copiii-adulţi? Sunt prichindeii care au grijă de fraţi mai mici, deşi sunt doar cu un cap mai înalţi decât ei, care muncesc în curte, pe câmp sau vând în pieţe, în timp ce „adultul” familiei îi priveşte cu nonşalanţă , pierdut în gânduri şi grija „ce mai beau şi azi?” Da, sunt destui. Sunt părinţi care nu merită statutul de părinte, adulţi care numai maturi nu sunt.                 Cu adulţii-copii e şi mai greu. A nu se confunda cu …

Despre lucruri care nu-mi plac. :)

Răsfoiam postările de pe blog şi mă gândeam că am scris aici despre lucruri care-mi plac, despre momente frumoase şi oameni pe care îi admir. Şi-mi spunea la un moment dat cineva că pare că am doar lucruri frumoase în jurul meu, ca şi când aş fi rămas tot copil. Şi am rămas, da. Dar nu înseamnă că văd în jurul meu doar frumos, ci-ncerc din răsputeri să-l găsesc întotdeauna în tot ce mă înconjoară. Şi nu, nu reuşesc mereu, căci pe oameni îi schimbă societatea şi e greu să-i mai redescoperi în spatele a tot ambalajul ăsta artifical pe care societatea l-a construit pentru ei, în spatele unor sentimente, gânduri şi cuvinte care nici măcar nu le aparţin, dar pe care şi le însuşesc, din incoştienţă, unii, din comoditate, cei mai mulţi. Şi nu e doar vorba despre oameni. Aşa că, azi e despre lucruri, gânduri, oameni care nu-mi plac.                 Nu-mi plac oamenii care uită de unde au plecat, care nu mai păstrează în niciun colţ al sufletului lor imaginea vreunui început sa…

Gânduri printre rânduri, sfârşit de liceu.

E ciudat să scrii despre lucruri şi momente, despre perioade frumoase care ajung, încet încet, la final. În ceea ce mă priveşte, am mai încheiat, cu emoţie, un capitol din viaţa mea. Şi dacă m-aş rezuma la a spune că acesta este doar liceul, n-aş putea cuprinde toată însemnătatea pe care o au pentru mine ultimii ani. Ultimii 12 ani, mai exact, perioadă în care şcoala a devenit acasă, căci îmi sunt dragi şi cunosc atâţia oameni care-au trecut pe acolo, atâtea generaţii, îmi amintesc cu drag de clasa x sau y care a învăţat, mai recent sau nu, într-o anumită clasă, mă leagă amintiri frumoase de locul acesta care se concretizează pentru mine în prietenii frumoase, maturizare, eşecuri şi realizări, formarea mea, ca om, căci am certitudinea că de acum încolo, tot ce voi putea face va fi să consolidez ceea ce am învăţat pe parcursul acestor ani. Şi deşi am învăţat atât de multe, se pare că în liceu nu mi-am format capacitatea de a lăsa în urmă momente şi oameni, aşa că acu…

Despre oameni frumoşi

- Citisem azi undeva că „la începutul tuturor lucrurilor măreţe se află o femeie”, a zis el zâmbind. - Mhm, adevărat. - Spuse micuţa femeie din tine, mi-a răspuns râzând. - Greşit. Spuse copilul din mine, mai bine, adolescenta care a crescut frumos pentru c-a avut în jurul ei femei puternice, demne de tot respectul şi admiraţia mea. Mame, bunicuţe, profesoare, femei în general, care au luptat pentru familie, carieră, pentru fericirea celor din jur, care-au insuflat frumos în jurul lor. -Ce frumos vorbeşti. Povesteşte-mi despre o femeie model. -Model de frumuseţe sufletească şi bunătate, de candoare şi simplitate, sursă de inspiraţie şi motivaţie pentru cei din jur. Aş putea să-ţi povestesc puţin despre asta. -Te-ascult cu interes, să vedem cum aperi sexul feminin, care dă dovadă din ce în ce mai mult de superficialitate. Sau tu nu citeşti revistele? -N-am nevoie de cancanuri şi reviste de scandal. Eu îţi povesteam despre femei, nu despre păpuşi de plastic. Şi dacă imaginea ta în legătură…

Paşte fericit!

Hristos a Înviat! Pentru mine, Paştele e lumină, e şansa unui nou început, e certitudinea că Dumnezeu a crezut în noi şi e darul cel mai frumos pe care l-am putea primi, e un nou început, e ideal, e speranţa că Învierea are puterea să ne înalţe către frumos, către fericire şi încredere. E ziua în care laşi totul deoparte şi o iei de la început, în care timpul parcă se opreşte în loc, uimit şi el de minunea lumii, în care eternitatea parcă nu mai e aşa departe, căci sufletul nostru aspiră către veşnicie, e ziua în care oriunde ai fi şi oricine ai fi, găseşti undeva o portiţă către visurile tale, ziua în care crezi mai mult, iubeşti mai mult, zâmbeşti mai mult.
         Paştele e despre regăsire sufletească, despre linişte şi mulţumire, despre împăcare cu noi înşine, despre înţelegere şi valori frumoase, despre familie şi oameni dragi. Când mă gândesc la Paşte şi la Sărbători în general, îmi amintesc de cum obişnuiau să fie ele, când eu le vedeam prin ochi de copil. Aceleaşi femei fr…

Aproape Paşte :)

În fiecare zi mă-ntreb ce Te-a făcut pe Tine
Să te sacrifici pentru noi? De unde-atâta bine?
Mă-ntreb, de-asemeni, oare noi am înţeles ceva
Dacă-n fiecare an sărbătorim Învierea Ta?

Cât a schimbat lacrima Ta răul din noi în bine?
Câţi dăruim unui sărac un dumicat de pâine?
Câţi am întins mâna spre cel ce soarta l-a rănit?
Câţi am iubit şi am iertat pe cel ce ne-a lovit?

Nu e târziu să ne schimbăm, speranţă mai există,
Un simplu gest poate schimba rapid o viaţă tristă,
Un gest mărunt, un zâmbet cald şi-atunci putem spera
Că tot ce-ai făcut a avut sens, iar noi vedem Lumina Ta.

Nu, de data aceasta, poezia nu e scrisă de mine, ci de tatăl meu, căci a exprimat în cuvinte puţine emoţiile lui în legătura cu Sfintele Paşti. Iar eu nu mai adaug nimic. Despre emoţiile şi gândurile mele în legătură cu acestă zi, mâine.
P.S.: La noapte, la Biserică, gândiţi frumos, primiţi lumina şi-n suflete şi păstraţi-o acolo. :)

Schimbări

Hei, tu! Mhm, tu. Habar nu am cum te cheamă, dar eşti aici de aproape trei ani. Sau chiar patru. Ţi-ai făcut culcuş în sufletul meu, ai găsit căldură sub amintirile mele şi ai început să te hrăneşti cu visurile mele. Mă intrebam dacă ai putea să găseşti o altă casă, să pleci şi să nu te mai întorci niciodată. Mi-ai face bine. Ai fost aici aproape trei ani şi probabil ai impresia că mă cunoşti. Te înşeli. De fapt, de când eşti tu aici, abia reuşesc să mă mai cunosc eu. Nu ştiu ce ai făcut, dar am pierdut mulţi oameni de când eşti tu aici. Da, ştiu, au venit alţii noi. Pe care îi iubesc şi cărora le mulţumesc. Dar oamenii nu se înlocuiesc. Sau încă nu am învăţat eu cum să fac asta. E adevărat că urăsc despărţirile, dar ştii ce urăsc şi mai mult? Când nici măcar nu există "La revedere". Când oamenii pleacă fără nici măcar un cuvânt, când nici măcar nu ţi se dă şansa să spui ceva. Ca şi cum până aici a fost un capitol din viaţa ta, dar te-ai hotărât să rupi pag…

Lecţie de viaţă

Ori de câte ori sunt întrebată de unde sunt, răspund că din Târgovişte, căci m-am născut şi am crescut la oraş. Însă, fericirea mea, minunea numită copilărie s-a petrecut la ţară, căci mereu am iubit natura, copacii, simplitatea oamenilor de la ţară mai mult decât tot ce presupune oraşul. Încă de când aveam doi ani, bunicul m-a plimbat printr-o mică pădure din preajma casei, unde am fost ani la rândul. Doar eu m-am schimbat şi am crescut, căci, în viziunea mea, locurile şi-au păstrat simplitatea. Nu mai fusesem de mult acolo, aşa că azi mi-am luat de mână bunicul şi am plecat să ne plimbăm în locurile copilăriei mele.
                Am zărit, de la distanţă, câţiva prichindei cu, câte-un braţ de lemne în spate. Izabella, Ali, Ezechim, Alexandru şi fraţii lor. Doisprezece în total, doisprezece frăţiori. Cel mai mic, trei ani, cea mai mare, aproape 14. S-a apropiat de mine, la un moment dat, o mogâldeaţă de fetiţă, care abia se zărea în spatele lemnelor pe care le ţine…

Despre oameni.

Am spus-o şi o să repet lucrul ăsta de fiecare dată când voi avea ocazia: îmi place să fiu înconjurată de oameni. Rare sunt momentele în care da, am şi eu nevoie de un strop de singurătate, de cele mai multe ori în leagănul din curtea bunicilor, unde, ani de-a rândul am lăsat toate gândurile mele să zboare, să prindă glas, să-mi eliberez sufletul de fiecare şoaptă nerostită. Dar în afară de puţinele momente de acest gen, mereu am avut în jurul meu o mulţime de oameni. Nu, nu prieteni, căci prea puţini sunt cei pe care i-am lăsat în ultima vreme în sufletul meu, cei despre care aş putea afirma oricând că mă cunosc, cei în jurul cărora gândurile prind glas fără să fie vreodată rostite, căci ei înţeleg, din priviri, din gesturi, din zâmbete.                 Dar mai sunt şi alţi oameni,  cei care mi-au spus, ani la rând, poveşti de viaţă, cei care m-au lăsat în sufletul lor, cei pentru care am avut lacrimi în ochi si pentru care am zâmbit de multe ori, ca şi cum povestea lo…

Despre frumuseţe

Hei, tu! Da, tu. Nu te voi reţine prea mult, voiam doar să îţi spun că eşti cel mai frumos om din lume. Stai, nu mă contrazice. Te subapreciezi, ca-n totdeauna, bleguţule. Da, ştiu că nu te cunosc prea bine, dar nu-i nevoie de mult timp ca să pot să îţi spun asta cu toată convingerea. Ştii, oamenii frumoşi se observă de la distanţă, nici nu-i nevoie să le spui vreun cuvânt. Oamenii frumoşi sunt pur şi simplu frumoşi, chiar dacă nu îşi dau seama. Şi e imposibil să nu îi observi. Sunt oameni care parcă sunt înconjuraţi de lumină, chiar şi atunci când e întuneric. Sunt oameni care au ceva de oferit, chiar şi când nu au nimic. Oameni care, atunci când cazi, nu se opresc să-ţi întindă o mână, ci coboară la tine, ca să vă ridicaţi împreună. Şi tu te numeri printre ei.                 Ţi-ai privit vreodată ochii în oglindă? Nu? Păcat. Ai fi văzut cum ochii tăi au devenit mai frumoşi cu fiecare lacrimă pe care ai vărsat-o când sufletul tău a ales să reflecte fiecare emoţie , p…

Promit :)

Promit că te voi păstra aici, prietenie.
Promit că o să lupt pentru tine, fericire.
Promit că o să cred în tine, bunătate.
Promit că vei rămâne veşnic în sufletul meu, copilărie.
Promit că te voi găsi mereu, simplitate.
Promit că o să Te las să-mi arăţi calea.
Promit că o să-mi las speranţele purtate de briza mării într-o zi caldă de vară şi ele vor ajunge la cineva care are mai multă nevoie de ele decât mine.
Promit că într-o zi o să uit că ieri a trecut şi că mâine e aproape şi o să îmi amintesc că azi e ziua cea mai importantă.
Promit că n-o să rămân niciodată acolo unde nu mai este locul meu.
Promit că nu voi renunţa niciodată la oameni.
Promit că în momentul în care voi crede că sunt epuizată, că nu pot mai mult, o să mai fac înc-un pas.
Promit că voi încerca mereu să văd dincolo de aparenţe.
Promit că o să am mereu o îmbrăţişare de oferit, un zâmbet de dat şi timp de-ascultat poveşti.
Şi ... promitnu voi promite niciodată lucruri pe care nu cred că le voi putea face, căci eu…

Tu mai ştii ceva de fericirea ta?

Terminase facultatea de vreo trei ani. Alesese, încă din primul an de liceu, să reuşească singură. Avea visuri mari şi îşi îndrepta toată energia asupra vieţii ei profesionale. Ţintea sus şi ştia că doar prin muncă va reuşi. Sau, poate, îi era teamă că nu se va descurca altfel, o speriau lucrurile abstracte, iar decizia ei de a reuşi în viaţa profesională avea un fundament concret, raţional. Şi avusese dreptate, reuşise.  Lucra la o firmă renumită, călătorea mult, cunoscuse o mulţime de oameni şi era mândria familiei ei. Avea o mulţime de oameni în jurul ei, era o fire deschisă şi sociabilă. Se întâlnea deseori cu foşti colegi de liceu, care o întrebau cum e viaţa ei acum, iar ea le răspunea zâmbind că îi este bine, că munceşte mult, că are serviciul pe care şi l-a dorit. Vorbea cu mândrie despre ceea ce lucrează, despre cât de mult îşi dorise să ajungă acolo. Ea povestea, iar oamenii o ascultau, unii din prietenie, unii din respect, alţii pentru că aveau impresia că a…

În căutarea sufletului meu

Am privit-o. Am privit-o ore întregi în timp ce ea dormea liniştită. Am privit-o în ochi de-atât de multe ori, în ochii ei plini de lacrimi de fericire, de emoţie, de mândrie, de neputinţă, de dor.  Am ascultat-o de-atât de multe ori vorbindu-le oamenilor despre bun şi frumos, despre principii şi valori, despre visuri ce devin realitate, despre fericire şi speranţă. Am ascultat-o de zeci de ori cum îi încuraja pe alţii, zâmbind, când sufletul ei era distrus. Îi auzeam tremurul din glas, îi vedeam ochii umezi ce-i trădau emoţia de fiecare dată când ea îmi vorbea despre trecut.  Îi auzeam pe cei din jur vorbind despre ea ca despre una dintre cele mai puternice femei pe care le-au întâlnit vreodată. “E o enigmă”, a spus cineva la un moment dat. “O enigmă?”, l-am întrebat, sfioasă, pe acel cineva, neînţelegând prea bine, la cei opt ani ai mei, ce a vrut să spună.  “Da, o enigmă. Ştii cum arată un cărbune? Când deschizi iarna uşa de la sobă şi vezi acolo doar jar, foc? Aşa e…

Mare, marea iubire a Marei :)

Mara iubea marea, iubea marea mai mult decât orice loc pe care reuşise să-l întâlnească vreodată, cu toată puterea sufletului ei firav, care se lovise de-atât de multe ori, în încercarea de a se descoperi pe sine, aşa cum se izbesc de stânci valurile spumegânde ale mării, probabil şi ele într-o continuă luptă cu ele însele, într-o zadarnică luptă cu natura. Aşa se luptase si Mara, cu ea, cu ceilalti, cu toate sentimentele care-i inundaseră cândva sufletul. Dar de fiecare dată, marea a fost salvarea ei.
            Îşi amintea zâmbind de cât de multe ori venise aici, cum văzuse marea în toate ipostazele ei şi ce imagine îşi conturase despre aceasta, copil fiind, când credea că ea, marea, de un albastru candid, atinge undeva cerul, fără să-i înţeleagă infinitul, întrebându-se mereu de ce vin oamenii aici. Îşi amintea că văzuse cândva o bătrână cu lacrimi în ochi ce stătea la malul mării fără să schiţeze vreun gest, ca şi cum s-ar destăinui acesteia, într-o tăcere surdă. Tot atunci zăris…

Bine ai venit! :)

Dacă m-ar întreba cineva acum de ce mi-am făcut un blog, probabil aş ridica din umeri şi l-aş privi mirată. Nici eu nu ştiu ce caut exact aici, în lumea asta virtuală. Citesc câteva bloguri care-mi plac şi, fără să-i cunosc, îi admir pe oamenii din spatele calculatoarelor care scriu gânduri atât de frumoase, sau, mai bine zis, atât de sincere. Să poţi să oferi unor prieteni virtuali un colţ din sufletul tău, înseamnă ceva. În altă ordine de idei, oamenii care scriu bloguri, în general, mi se par talentaţi. În ceea ce mă priveşte, nu e neapărat vorba de talent, mie pur şi simplu îmi place să scriu, din când în când, să dau o formă gândurilor mele. Aşa că, nu ştiu dacă o să rămân mult timp aici, dar, deocamdată, îţi urez bun-venit. :)  În general, nu-mi place să mă descriu, dar acum, o s-o fac, în încercarea de a fi “o gazdă bună“ aici, în casa mea virtuală. Eu sunt Aniţ. Am 18 ani şi iubesc o mulţime de lucruri. Marea. Cărţile. Serialele bune. Frumosul, din orice, din …